Jurnal de Tutrakan

 

    De ani buni de zile, in excursiile de o zi facute la Oltenita ne-a incantat ochiul orasul de peste Dunare. Tutrakanul, emana un farmec aparte cu care a insamantat curiozitatea de a-i face o vizita. Tot mai mult ne-am apropiat de Oltenita, in timp rapidele plimbari cu motocicleta la malul fluviului fiind inlocuite de activitati mai lungi impreuna cu noi prieteni stabiliti in zona, sau iesiri cu barca pe malul Romanesc. In lumina apusurilor de pe apa vechiul Turtucaia devenea tot mai incitant. Samanta gandului de a-l vizita cu pasul a incoltit, a crescut si a devenit atat de mare incat a reusit sa ne faca sa punem in aplicare.

    Alegem un week-end cu prognoza meteo buna si dansand pe valuri pornim sa descoperim misteriosul orasel bulgar. Legam barca la pontonul portului si urcam pe cheul inalt, acum si mai greu accesibil datorita cotei scazute a Dunarii. Afara este o caldura sufocanta, normala de altfel pentru luna august in care ne aflam. Apucam pe prima strada paralela cu albia si in cativa metri suntem in poarta atelierului ce fabrica ambarcatiuni de agrement. Am fi aruncat o privire, dar este sambata destul de tarziu si este inchis. Tinem dreapta urcand in oras. Ne intampina cu farmecul deosebit, asa cum ne asteptam. Strada este pavata cu piatra de cariera peste care din cand in cand mai trece cu viteza redusa, rascolind praful, cate o masina

     Inaintam fascinati de atmosfera si vedem in curti cateva lotci traditionale din lemn, multe iesite la pensie pe post de decor, dar si cateva in curs de restaurare intr-un atelier bine ingrijit de un om harnic. Cele cateva genti pe care le avem pe umar ne indreapta atentia sa visam la un loc de cazare.

       Foarte aproape, acest vis devine realitate. Pe stanga strazii un hotel nu prea mare cu un restaurant ingrijit la parter, ne pune piedica si oprim. Cu bucurie aflam ca sunt trei camere in care putem ramane o noapte. Nu este nevoie sa negociem pretul deoarece ni se ofera corect de la inceput, asa ca acceptam pe loc si scapam de incomodele genti. Suntem pregatiti pentru o tura de bere rece, motiv pentru care urcam in terasa de la etaj care ofera o priveliste de vis catre Dunare si gura de varsare a Argesului. Dupa respectiva bere, simtind ca este ora sa incercam produsele bucatariei, alegem sa ramanem la masa.

         A fost o alegere foarte buna, preparatele din peste proaspat, ciorba si prajeala, au fost la mare inaltime, facandu-ne satui si gata de plimbare. Parasim localul mergand in dreapta spre plaja unde stau acostate barcile localnicilor. In drum ne atrage atentia un centru pentru activitati turistice, oarecum in constructie si dezvoltare. Pe un rastel stau cuminti trei caiace. Continuam si dupa ce trecem rapid in revista barcile urcam pe cealalta iesire a locului, urmand strada la dreapta. Cativa oameni stau pe trotuar si mananca dintr-un crap mare facut pe jar. Pare ca se relaxeaza sambata seara, dar nu, nu sunt chair la relaxare. Prin usa unui garaj se zareste un alambic pentru distilat alcool. Unul dintre ei stie bine romaneste si ne intreaba de unde suntem. Este bucuros ca poate afla vesti de pe malul romanesc. Ne spune ca are cativa veri in Oltenita apoi ne ofera un rachiu de caise, direct de la sursa producatoare. Gustam licoarea, hotarati apoi sa acordam nota maxima, taria fiind potrivita iar aroma, cea mai buna aroma de caise fiind pastrata.

     Uram de bine si de spor, apoi continuam pe aceasta strada pana cand facem stanga spre susul orasului. Tutrakanul este format pe o colina inalta avand baza la malul apei de la care stradutele serpuiesc spre varf. Remarcam destul de multe cladiri abandonate. Prea putine sunt vizibil proaspat renovate, iar constructii noi nu se arata aproape deloc. Intr-o intersectie larga, pe stamga, o casa veche cam de darapanata isi arata o fereastra deschisa spre strada. Din spatele perdelei se aude un glas cu vorba romaneasca ce ne intreaba de unde suntem, apoi se arata o doamna trecuta de a doua tinerete dar cocheta si vesela. Vorbeste romaneste perfect si se bucura la randul ei sa afle ce mai este nou pe langa malul nostru. Si dansa are cativa veri prin Romania. De unii a aflat ca au murit, de ceilalti nu mai stie nimic. Ne spune ca de multi ani nu a mai fost in Romania, de cand mergea un vaporas care trecea pasageri intre maluri. Ne arata la o aruncatura de bat scoala mare si se destainuie ca o cheama Nadia, “ fata cu parul lung care acum nu mai este”, fosta profesoara. Luam ramas bun de la doamna Nadia, apoi pornim sa ratacim in continuare pe strazi.

    Orasul sambata dupa amiaza se scalda intr-o liniste blanda. Gasim un izvor cu apa rece, unde poposim sa ne racorim. Parte din echipa bea zdravan apa inainte sa vad indicatorul primariei pe care scrie ca apa nu este potabila, dar nemaifiind nimic de facut de-acum, trec aceasta la secrete, in incercarea de a nu semana panica. Dupa o noua repriza de parcurs prin inima orasului, setea isi facea simtit efectul din ce in ce mai aprig asa ca se impunea gasirea unei rezolvari, aceasta contand desigur in noroc. Avem si de aceasta data. Gasim un magazin destul de mare cu ce ne trebuia noua la rece si un parc in fata, din care putea fi admirat in voie apusul ce urma sa se arate in scurt timp sub malul romanesc. Desfacem sticlele, pentru a ne bucuram de cateva clipe de relaxare in timp ce punem setea la punct.

     Seara isi face loc pe nesimtite, iar noi continuam plimbarea pana in capatul orasului pentru a reveni prin parcul “Danube Park”. In intunericul serii, acum straluceau puternic luminate localurile cu terase imbiand la o masa de seara. Noi nu reusisem sa gasim un bancomat, asa ca in lipsa banilor fizici incheiem seara pe terasa hotelului unde primisem gazduire si care a acceptat plata cu card bancar. Odihna a venit foarte bine, in camera gasind un pat confortabil ce a asigurat un somn adanc pana in dimineata zilei urmatoare, cand fluviul ne-a intampinat linistit, cum il stim, sub soarele de vara ce promitea o zi torida inca de dimineata.

       Bem cate o cafea, servim cate trei gogosele cu gem la micul dejun, timp in care facem plan de plimbare pana la Popina, trei zeci de kilometri mai la aval, unde stim un restaurant numai bun pentru masa de pranz. Intr-un bidon curat recuperat de pe plaja asiguram o rezerva de benzina, mai dam o raita prin oras unde gasim fericiti bancomatul care ne pune cateva leva in portofele. Dezlegam barca si pornim la vale saltand pe valurile ridicate de un vant de vreo zece noduri, care se iscase intre timp. Apa calda a Dunarii ne inspira la o baie, drept urmare imediat ce ajungem in dreptul insulei Ostrov acostam si ne bucuram de apa. Drumul pana la Popina l-am parcurs ingreunat de vantul din fata, valurile spulberate racorind deseori echipajul. Am ajuns la hotelul cu piscina la timp, exact cand vedeam la orizont in aval un front de ploaie care se apropia amenintator.

      Alegem o masa la adapostul unei copertine a terasei uitandu-ne pe meniurile bucatariei in asteptarea iminentei ploi de vara. Dureaza doar vreo cateva minute pana ce natura isi arunca stropii de apa peste cei adunati duminica la odihna si distractie risipindu-i indata. Noi comandam ceva de mancare si asteptam sa treaca, ceea ce se intampla doar dupa inca o repriza venita cu mai mare putere. Nici nu ne-am dat seama cand malul romanesc a disparut intr-o ceata alba, vantul napraznic zguduia terasa, in timp ce noul val de apa se napustea din cer asupra noastra. Totul s-a terminat repede si la fel de brusc cum a inceput, odata cu mancarea noastra de pe masa. Avand in consideratie ora destul de inaintata pentru distanta ce trebuia urcata, ne grabim sa ne imbarcam la bordul ambarcatiunii care ne purtase pana aici, dezlegam parama de la mal si pornim alert la deal, dupa ce completam benzina din rezervor cu cea din bidonul de rezerva. Vantul a cazut la zero si apele batranului fluviu s-au linistit facand deplasare mai rapida si ma placuta.

       Presati usor de timp, acceleram ceva mai tare fara sa ne gangim ca aceasta actiune va aduce un pic mai tarziu partea cea mai palpitanta a acestei aventuri de week-end. Ne bucuram de peisaj si de placerea navigatiei pana la momentul cand o ideie ne impinge sa verificam nivelul combustibilului. Realizam pe loc pericolul de a ramane fara propulsie in acel pustiu, duminica tarziu si reducem imediat turatia motorului. Viteza scade proportional. Cautam cu mintea posibile solutii de rezolvare a unei probabile pene de combustibil. Nu sunt prea multe, asa ca cea ma buna solutie pentru un moment ramane sa incercam sa ne abatem gandul de la problema in timp ce continuam sa urcam Dunarea cu viteza redusa si cu increderea in norocul nostru.

      Vremea se scurge si o data cu ea, in timp ce nivelul din rezervor scade alarmant, emotiile echipajului cresc dramatic. In ultima raza de lumina, cu ultima picatura de benzina, reusim sa acostam bucurosi din nou pe plaja din Tutrakan. Gasim ajutor de la un om de bine caruia ii mutumim inca o data pentru gestul sau frumos de a ne duce cu masina la o benzinarie in apropiere. Rezolvam procedurile graniceresti, dupa care ne desprindem de mal cu destinatia Romania. Navigam prin noapte cu atentie marita si in scurt timp acostam la pontonul politiei din Oltenita pentru o ultima verificare, inainte de a scoate barca pe caruciorul ei. Fix la miezul noptii eram acasa la Bucuresti, putin obositi, dar cu multe amintiri frumoase, cu cativa prieteni noi facuti peste Dunare si cu bateriile incarcate pentru o noua saptamana de lucru.

Delta Dunarii intre istorie si modernism

 

Delta Dunarii, pentru unii un vis, pentru altii o destinatie exclusivista de vacanta iar pentru cativa leaganul unei copilarii frumoase cu toate greutatile impuse de acest tinut neprimitor la prima vedere. Cu toate acestea, pentru cei ce iubesc salbaticia naturii nemodificate de om spre comfort, locul reprezinta o alinare a stresului cotidian in perioadele de vacanta iar pentru localnici o sursa de venituri care sa asigure un trai mai bun chiar si pe timpul iernii. Sau asa ar fi trebuit sa fie. In anul 2005 am ajuns pentru prima data pe drumurile de apa ce strabat intinderile de stuf si padure ale deltei, poposind la Sulina ca turist incepator, dar pasionat de navigatie si camping. M-am indragostit pe loc de acest taram, dupa ce gazda de atunci, nea Dionisie, localnic angajat al serviciului vamal, care stia bine locurile ne-a dus la un pescuit pana mai incolo langa Cardon, cu barca lui de tabla. Acesta a fost impulsul pentru nenumarate activitati in rezervatie, studii si cercetari pe aceeasi tema.

Doar norocul a fost responsabil pentru ca peste putin timp, pe plaja satului 2 Mai din Constanta, la ceas de seara sa intalnesc un motociclist venit sa traga un chef la mare. Langa focul de tabara am povestit printre altele despre Delta Dunarii cu cel ce avea sa sa imi ramana bun prieten peste ani si ani, alaturi de care aveam sa hoinaresc pe majoritatea canalelor marginite de stuf.

Ajunsi la Bucuresti ne-am organizat la o bere pentru a pune bazele unei expeditii marete in frumoasa delta, asa cum ne promisesem. La masa ne-am pus cativa iubitori de aventura si simpatizanti ai cararilor de ape. Eu care aveam in posesie o barca din fibra de sticla achizitionata de la un pescar din Galati, Cristi care avea o barca pneumatica si prietenul meu Razvan poreclit Legendarul (nu intamplator) care nu avea barca, dar gasise o lotca traditionala din lemn de inchiriat, undeva in Mahmudia. Schitam traseul si pe negandite iata-ne cautand pe domnul Gelu sa ne dea barca lipsa la echipaj.Vaslind alene la vale acesta aducea la locul de lansare, lotca ce avea sa ne coboare peste cativa ani pe Dunare din Germania pana la Marea Neagra la vasle, dar noi nu stiam asta atunci.

Domnul Gelu nu este localnic, este venit in delta din Ploiesti unde, asa cum a povestit, avea o afacere in domeniul reparatiilor auto pe care a vandut-o impreuna cu tot cu spatiile in care functiona. A cumparat un teren si doua barci din lemn pentru a plimba turisti. Afacerea a mers bine, astfel ca domnul Gelu si sotia se bucura si astazi de aprecierea celor gazduiti. Lansam toate barcile la apa pregatindu-ne pentru a porni pe un traseu pe care, fara sa stiu atunci, in mare parte il voi parcurge peste doisprezece ani in compania altor buni si dragi prieteni.

Ne desprindem pe rand de malul Mahmudiei si vaslim agale la vale. Blocurile de pe scurta faleza a portului raman in zare si noi trecem pe langa fosta balastiera. Vaslele lipaie ritmic apa in timp ce noi ne gandim la vremurile in care benzile transportoare alergau grabite cu miile de tone de dolomita in spinare, aducand materialul catre concasoare uriase ce duduiau pline de praf. Astazi este liniste. Locul arata parasit. Bratul Sfantul Gheorghe este aproape pustiu si noi pornim motorul. Punem “masina inainte” cu turatie de relanti pentru a ne bucura de peisaj. In Delta Dunarii a te grabi este ca si cum ai vrea sa vezi un film frumos la televizor deruland pe repede inainte. La final nu poti povesti nimic din subiectul filmului, dar te poti mandri ca l-ai vazut. Asa se intampla astazi. Apele de odinioara linistite sunt tulburate in fel si chip de barci imense impinse de motoare cu o putere enorma ce poarta pe canalele zapacite de zgomot turistii care vad filmul Rezervatiei Biosfera Deltei Dunarii pe repede inainte. Ajunsi acasa, acestia vor povesti mandrii prietenilor ca au facut o excursie minunata in Delta si s-au plimbat cu barca. La intrebarea: “Ce ati vazut frumos in Delta?” nu pot raspunde mai mult decat: “Multa apa, multa apa si ceva salcii”. Chiar si acestea sunt din ce in ce mai putine, urmare a exploatarilor fara noima din timpurile actuale.

Pe negandite, cu un ochi la o pasare ce sta cuminte intr-un picior pe-o cioata, cu altul la vegetatia salbatica, ne apropiem de jumatatea drumului spre satul Sfantul Gheorghe, chiar cand se da spre amurg. Hoarde imense de tantari vor iesi la atac, astfel ca momentul trebuie sa ne prinda cu cortul pus. Alegem o plaja mai deschisa stiind ca tantarii iubesc vegetatia abundenta si lipsa curentului de vant, unde acostam. Ridicam tabara la timp pentru a ne putea apara de atacul furios napustit dupa disparitia soarelui. Odata cu lasarea completa a intunericului forta micilor zburatoare agresive slabeste si noi incropim un foc din cateva uscaturi adunate de pe mal. Stam in jurul focului spunandu-ne glume, razand pentru deconectarea de la stresul orasului. Nici unul dintre noi nu banuiam atunci ca peste zece ani ne va fi interzisa instalarea cortului. Odata cu aceasta lege care a oprit camparea in rezervatie numarul pescarilor a scazut dramatic, asa cum a scazut posibilitatea de a vizita in tihna si liniste Delta Dunarii. Astazi, in anul 2021, camparea se mai poate face, inca, doar cu frica unei amenzi si gustul amar ca un cort este gasit vinovat a face mai mult rau decat constructiile haotice saltate peste tot pe unde s-a putut, sau ca plimbarea prin rezervatie in caiac poate dauna mai mult decat alergarea unui turist intr-o singura zi de la Tulcea pana in Letea, fortand sutele de cai putere montati la spatele imenselor salupe – autobuz.Dupa o noapte petrecuta intr-o liniste de basm, am iesit dimineata intr-un tablou cum numai Delta este capabila sa il ofere.

Pornim mai departe spre locul unde apele Dunarii se arunca in bratele Marii Negre. Satul Sfantul Gheorghe se arata timid pe malul stang al bratului cu acelasi nume. Acostam langa pontonul Navromului intre niste tufe de vegetatie. Ne bucuram de peisaj sub un soare prietenos, fara sa ne gandim nici o clipa ca peste doisprezece ani aveam sa intram intr-o marina moderna facuta cu fonduri europene si foarte aglomerata, cu locuri rezervate, in care ca turist nu prea ai unde sa opresti pentru o mica aprovizionare si o bere rece. Carciuma din sat este neschimbata. Are aceeasi curte cu intrari pe ambele parti, bere rece sau o cafea, imediat langa noua marina

Echipajele pornesc spre sat unde se racoresc cu cate o bere rece. Curgem apoi cu Dunarea si punem corturile chiar in locul unde apele dulci se impletesc cu cele sarate. Se simte o energie de poveste. Savuram tabloul zugravit de natura in lumina alba a lunii. Printre razele-i blande, dezbracati in pielea goala, facem o baie simtind sentimentul de totala libertate. Aveam sa revin dupa ani si ani in cest loc si sa il gasesc total la fel. Poate ca este singurul loc din delta Dunarii care nu s-a schimbat niciodata de la prima vizita si pana in prezent.

Ziua urmatoare parasim malul si apucam spre Sulina, urmand canalulCordon Litoral, care acum pe harti poarta denumirea de Canal Tataru. Acest drum care leaga doua importante statiuni ale deltei a fost din totdeauna aglomerat. Localnici cu treaba, turisti in trecere, si pescari la rapitor deopotriva, se inghesuie aici. Stim ca apa tine bine stiuca, asa ca la intersectia cu canalul ce duce in lacul Rosu acostam pentru a incerca norocul. Acesta ne surade si in scurt timp cateva stiuci se alatura unor salai in juvelnic, cu totii pregatiti sa ne ofere o cina traditionala pe cinste. Astazi asa ceva nu mai poate fi posibil. Legile date de Administratia Biosferei Delta Dunarii nu mai permit retinerea stiucii, salaului, sau a crapului nici pentru o masa pregatita si servita in fuga la malul apei.

Luam o amintire fotografica din turnul de observatie si continuam spre destinatia finala a zilei. In vremurile vechiului regim de guvernare al tarii, in zona rezervatiei Delta Dunarii au fost amenajate mici foisoare de lemn inaltate pe structuri metalice menite sa serveasca la observarea si fotografierea pasarilor. Autoritatile vremurilor moderne nu au acordat importanta acestor lucrari, asa ca astazi doar patru tevi infipte in nisipul de pe marginea canalului ne amintesc de locul unde cu aproape doisprezece ani in urma faceam o frumosa fotografie de la inaltime. Campam la Sulina pe finalul zilei, in canalul ce trece prin apropierea plajei, chiar langa podul rutier. Aranjam tabara dupa care pornim intr-o scurta vizita prin cel mai estic oras din tara noastra. Acesta este intr-o rapida si continua dezvoltare. In anul 2005 cand am pasit pentru prima data aici, la pontonul unde acosteaza vaporul pentru pasageri erau o sumedenie de carute care asteptau pasagerii cu bagaje mai multe, cateva carucioare trase de oameni pentru lucruri marunte si un tractor cu remorca pentru cele mai mari dintre ele. Pe straziel pline de praf se invarteau doua-trei masini ici colo. Localnicii inchiriau casele turistilor pe perioada verii pentru un venit suplimentar care sa le asigure trecerea mai usoara peste iarna. Acum o puzderie de pensiuni se intrec in a prezenta oferte clientilor. Taxiurile transporta bagajele care odinioara erau purtate de carute. Faleza este pietruita cu dale din beton. La capatul acesteia exista statie pentru reteaua de microbuze care face legatura cu plaja. Si aici dezvoltarea turistica a facut sa apara cateva terase langa un esafodaj din lemn ce serveste ca promenada spre mare.

Revenim in tabara la timp pentru a pregati pestele care era mai mult cu cativa salai destul de marisori, semn ca locul avea si potential piscicol, nu numai peisagistic. Desfatam papilele gustative cu fileuri trase din ei si din bibani, totul tras la tigaie in ulei. Niste rosioare alaturi de carasi prajiti si ei, au completat meniul pescaresc. Dimineata incet-usor, strangem tabara si dupa o scurta oprire pentru aprovizionare si o bere rece la cheul din fata orasului, trecem bratul Sulina pentru a intra in Canalul Cardon. Aici este pustiu si ne bucuram de singuratatea salbatica. Ajungem pe sub podul rutier pe care trece drumul ce leaga Sulina de satul C.A.Rosetti prin satul Cardon si ne indreptam catre Bratul Musura. Acesta este granita cu Ucraina, totodata in prezent marginea Uniunii Europene. Inainte de a iesi in Bratul Chilia gasim o frumoasa poienita in care acostam. Aici la capatul Romaniei linistea este deplina. Punem ceaunul in functuine, dupa care tragem o dusca zdravana de whisky.

Pescarii se pregatesc pentru atacul subacvatic, bucatarii isi iau rolul pe langa ceaunul instalat si seara se termina cu o veselie animata de cantece si glume langa un foc de tabara. Anul acesta, dupa un deceniu si un pic, incercam acest loc pornind pe acelasi canal Cardon, putin circulat si dupa ce viram la stanga pe canalul ce duce spre Periprava intalnim vegetatie submarina bogata. Acest canal trece pe langa satul Sfistofca apoi face legatura pe apa direct al fosta puscarie renumita intre anii 1964 – 1974 pentru represiunea detinutilor politici ai perioadei comuniste. Noi la prima intersectie trebuie sa cotim spre Bratul Musura. Aproape de bifurcatie vegetatia se indeseste foarte tare si canalul devine colmatat. Motorul se impotmoleste in desisul subacvatic si il opresc. Imi aduc aminte ca in urma cu cativa ani, am intrat cu lotca pe “Central” cum ii spun localnicii acestui canal, pana la Periprava, dupa puscarie. Aici, la varsarea in bratul Chilia, in digul de protectie a fost construit un stavilar care avea rolul de a bloca inundarea in cazul cotelor foarte mari ale Dunarii, prin returul apei spre interior. Modernismul a lovit si aici in ultimii ani. Am intalnit atunci un om in dreptul satului Sfistofca si l-am intrebat ce mai este pe acolo.

• Mai sunt cativa oameni, ne-a raspuns batranul. A turnat francezul beton in calugar si s-a imputit apa in canal.

Francezul era un investitor care transformase vechile terenuri agricole deservite de puscarie in superbe crescatorii de stiuca, iar calugarul, denumirea populara a stavilarului. Amintindu-mi acest episod m-am gandit ca datorita imposibilitatii de curgere a apei, canalele s-au colmatat si nu vom putea ajunge prin Musura la Periprava. Totusi am insistat si dupa intersectie s-a deschis micutul canal de legatura cu bratul.

In scurta vreme intepam Bratul Musura si oprim la pontonul Politiei de Frontiera, amplasat pentru permanenta acolo de cativa ani. Politistul, tulburat din linistea lui ne cauta “nod in papura” la inceput, insa repede isi da seama ca stim despre ce este vorba prin zona si devine prietenos. Mai schimbam cateva vorbe si pornim la vale, dupa aproapedoispre zece ani, in cautarea locului salbatic ce ne trezeste atatea amintiri de poveste. Nu tarziu ne apropiem de capatul ce iese in Bratul Chilia. Malurile ce se arata sunt acoperite de vegetatie incalcita. Nu gasim nici macar un loc sa acostam pentru o pauza, dar sa mai stabilim si o tabara. Amintirile venite din trecutul acestui loc sunt impinse pentru moment de o dezamagire. Interzicerea pescuitului sportiv cu retinerea capturilor, precum si a campatului, a facut ca locurile de tabara sa nu mia fie ingrijite de pescari, natura facandu-si treaba a acoperit aceste oaze de distractie. Nu stim daca este bine sau rau, dar cum iesirea se vedea in zare, decidem sa continuam la deal spre Periprava. Malurile Bratului Chilia sunt pustii si neprietenoase ca in totdeauna. Oprim totusi langa un ponton pentru o baie racoritoare inainte de a vedea pontonul Politiei de Frontiera din Periprava. Dupa o scurta conversatie cu agentii aflati in serviciu intram pe canalul Cernovca, stabilind tabara intr-un loc foarte dragut si dupa cum stim renumit pentru pescuitul la crap. Aveam sa aflam a doua zi de la un localnic faptul ca aproape singurul loc de pescuit favorabil campatului era pentru ca dansul il intretinea in scopul activitatilor turistice in zona.

Periprava, dupa lunga vreme este neschimbata. Pornim de la locul de tabara prin spatele lacului Nebunu si intram in sat pe ulita principala. Acelasi praf fierbinte tine loc de pavaj. Putin inainte de Dunare, pe dreapta, este magazinul, fosta cooperativa de stat. Este inchis. Acelasi program cu pauza de pranz pana la ora 14.00 sta afisat pe usa. Ar fi mers o bere rece, dar nu se poate, asa ca intram in curtea bisericii, care este in imediata vecinatate. Gasim curata gradina si cladirea ingrijita, ca de obicei. Umplem sticla cu apa rece din fantana si ne potolim setea. Iesim si apucam spre celalalt magazin din sat, mai mult ca sa ne confirmam ca aici timpul sta in loc. Acelasi program, aceleasi usi inchise. La ora pranzului este foarte cald. In linistea care incremeneste peisajul totul dogoreste iar noi mergem la plaja satului pe malul lacului. Pentru a ne racorii. Este bine aici, timpul trece repede, insa dupa cateva ore de balaceala gandul ne revine la berea rece. Actionam in consecinta si iata-ne la umbra boltei de vita de vie din fata magazinului din capul satului, cu mult ravnitul lichid rece in fata. Ne pare bine sa gasim Periprava neschimbata, gandind ca in acest tinut special modernismul navalnic nu a avut curajul sa isi lase urmele cangrenoase.

In acest rastimp, cei ramasi la tabara au cules vreo doua galeti de scoici, asa ca sub seara ne bucuram cu totii de ceva traditional intocmai ca atunci, cu doispre zece ani inainte. Soarele apune si tantarii comleteaza tabloul. Cateva raze de soare bat in tenda cortului dand de veste ca trebuie sa plecam. De aici nu mai putem urma traseul parcurs in trecut. Atunci am intrat prin canalul Sulimanca in lacurile Merheiul mic, Merheiul Mare, Matita, apoi prin Canalul Eracle am iesit la Mila 23. Intre Merheiul Mic si cel Mare am tras la vasle dupa vechiul obicei al locului. Vegetatia bogata nu a permis folosirea motoarelor. Acum nu am reusit sa aflam starea lacurilor, astfel ca am ales sa urcam spre Chilia Veche, apoi spre Mila 23 prin Canal Pardina. Asa facem si sub un soare bland acostam, peste o vreme, la pontonul modualr din plastic facut de autoritatile publice cu ajutor de la Comunitatea Europeana. Legam barcile si debarcam surprinsi de forfota si zgomotul venit de pe mal. Linistea ce ne intampina odinioara pare sa fie o poveste frumoasa din cartea de istorie a locului. Munti uriasi de pietrisi isi arata inaltimile, un excavator isi misca bratul amenintator, parca intreg satul tremura de frica. Pasim in tot acest iures indreptandu-ne spre biserica Sfintii Arhanghel. Barul pe care il stiam inca exista, insa farmecul lui este ucis de cateva basculante uriase, care grabite ridica nori de praf duduindu-si motoarele puternice. Aflam de la un localnic, ce fericit sprijina o bicicleta, ca se modernizeaza reteaua de drumuri. Tot de la el aflam ca pe strada mare, nu departe, este supermarket. Aproape nauciti de aceasta apriga dezvoltare, mergem sa vedem.

Gasim un magazin modern bine aprovizionat, marginit de o terasa ingrijita si animata de o multime de flori viu colorate. Este momentul sa ne asezam sub o umbrela pentru a ne racori cu o bere rece. Onoram magazinul cu ceva cumparaturi inainte de a porni spre barci, apoi ne apropiem de linistea canalelor salbatice. Viram pe sub podul de beton ca sa intram in Canal Pardina spre Mila 23. Ziua este abia putin trecuta de jumatate, cce ce ne permite sa ne propunem in drum, o vizita in sat. Trecem Dunarea Veche si intram in micutul canal care ne duce in bazinul din spatele satului, unde cautam un loc pentru acostare. Cu mult timp in urma, avand tabara pusa pe malul opus am trecut apa doar pentru o mica aprovizionare si o bere in fuga la carciuma de pe faleza. Pasim acum pe un pavaj cu dale din beton executat generos pe majoritatea strazilor odinioara prafuite. Ajungem la strada principala desfasurata de-a lungul Dunarii. Incercam berea la aceeasi carciuma pe care modernismul a imbract-o in haine noi. Geamuri termopan, mobilier nou din lemn si un magazin generos aprovizionat intaresc imaginea unei continue dezvoltari ale locului.

Aflam insa de la doamna ce servea, ca odata cu dezvoltarea a crescut si nemultumirea localnicilor. Barcile mari cu motoare enorme au stricat si in continuare strica din frumusetea zonei. Timpul trece si ne impinge sa pornim spre Canalul Caraorman. Gasim un loc bun si intindem ilegal corturile pentru ultima noapte de odihna in aceasta tura. Peste canal, echipajul unei dragi ce lucreaza la drumul comunat numarul 7, ce face legatura satului Caraorman cu satul Crisan forteaza un aparat de radio din care rasuna muzici de tot felul. Noi stim drumul ca fiind fara circulatie de pe vremea vechiului regim comunist, doar cate-o caruta mai trecea canalul din cand in cand cu bacul rudimentar improvizat. Autoritatile au decis insa modernizarea lui, acesta fiind motivul vacarmului din zona. Am aprins si noi un foc, am pregatit cateceva de mancare si in compania nelipsitului roi de tantari ne-am bucurat de ultima seara a acestui raid sub cerul instelat. Urmatoarea zi urma sa scoatem barcile pe la Murighiol si sa mergem spre casa. Sub acest senin, langa un pahar cu vin, imi vin in minte imagini ale deltei din diferite momente cand am batut canalele sale, unele mai mult umblate, altele mai putin. Aceasta zona a Caraormanului urma sa fie poate, polul dezvoltarii, daca vechiul regim putea continua ceea ce incepuse. In capatul canalului insa, zac acum parasite, un port, ruinele fabricii de prelucrare pentru siliciu a nisipului din grind, care nu a apucat sa porneasca niciodata, blocurile unde urmau sa locuiasca cei ce ar fi muncit in acesta si un sat trist care cu siguranta din prisma dezvoltarii a avut ghinion. Pe o latura a portului, langa indicatorul pe care sta scris in limba rusa “Satul Caraorman”, autoritatile au construit un minuscul debarcader, instabil si prea putin folositor, dar care a facilitat cheltuirea unor fonduri publice, probabil “in beneficiul nimanui”.

Folosim noaptea pentru o odihna buna si iata apoi pe aragaz un ibric din care o aroma de cafea vesteste o buna dimineata. Strangem tabara, curatam temeinic locul si pornim pe canalul Litcov, lacurile Isac si Uzlina spre Murighiol. Pe acest traseu rezervatia arata in toata maretia dezastrul produs de explozia turismului de o zi si nu numai. In zona apa fierbe sub imensele barci propulsate de motoare mult prea mari. Vitezele de deplasare ale acestor “autobuze acvatice” in totala antagonie cu frumusetea locurilor prin care unbla. Aproape de satul Uzlina devine chiar anevoioasa deplasarea. Impinsi de dezamagire, cu privirea la constructii uriase dinj OSB, care placate frumos la final vor arata ca imense si atragatoare pensiuni, ne grabim sa parasim tinut odinioara ceva mai frumos. Intelegem ca pasarile nu mai pot cuibarii pe malurile spalate de valuri gigantice ridicate si de accea nu le mai vedem purtandu-se cu gratie la marginea canalelor, cum eram obisnuiti cu vreo zece ani in urma. Ajungem la Murighiol si punem capcompas pe gura canalului ce iese din micutul port care acum nu mai seamana cu nimic. Ochim un loc pentru acostare si legam barca aproape de o rulota, dupa ce solicitam ingaduinta prorietarului. Acesta mirat ne spune in timp ce priveam siderati la puzderia de barci iesind ca niste meteoriti incarcate ochi cu turisti care pareau ca nu stiu de ce se afla acolo: - Or sa va bage o gramada de apa in barci! - Nu este nici o problema, oricum iesim si le vom usca acasa!, raspund eu cu vocea gatuita de mixtura nervi-dezamagire. Impinsi de valuri, cu toate lucrurile plutind in barci, reusim sa vedem totul pe uscat.

Meteoritii imaginari cu motoare de peste doua sute de cai putere continua sa mugeasca pe la spatele nostru, inspumand apele Dunarii. Gasim bere rece la terasa locului unde era amenajata rampa betonata. Ne bucuram ca ne putem racorii si dam gata cate doua de fiecare. Strangem totul pentru drum si cautam o toaleta la terasa dadatoare de bere rece. O gasim, dar aflam ca este incuiata si nu poate fi folosita. Motivul este cutremurator. Il auzim rostit cu nonsalanta de vanzatoarea vizibil iritata de insistenta noastra de a elibera ceea ce a ramas din berea primita de la dansa, nu degeaba ci contra cost: - Este aglomerat si lumea face murdarie. Nu are cine face curat in toalete. Pare ca este ultimul lucru pe care ne doream sa il auzim in aceasta Delta Dunarii lovita de modernism, ceea ce ne si propulseaza spre Bucuresti. La Ovidiu urcam pe Autostrada Soarelui si privind marcajele rutiere imi vine in gand ca locul de unde tocmai am plecat nu este delta pe care o iubesc eu. In amintire imi sta imaginea vazuta in ultima zi pe Dunarea veche in zona Uzlina, cand intorcand capul, din lotca mea Legenda Deltei, am vazut o gramada de somoioage de spuma albe ridicate de barcile naravase care veneau parca disperate din spate alergand ca in filmele cu Rambo, intr-un atac al modernului peste linistea trecutului. Aceasta este o delta lovita si crunt ranita de un dusman perfid ce nu poate fi oprit. Un dusman care lasat liber poate distruge orice mai repede decat poate construi, poate fura mintile oamenilor intunecandu-le gandirea, poate lua libertatea sau sterge pentru totdeauna demnitatea. Probabil ca il recunoastem cu totii din descriere. Este desigur banul, cel care a favorizat decimarea resursei piscicole prin braconaj, care a distrus peisajul naturii prin exploatari necontrolate ale padurii si altor resurse si a terminat linistea canalelor Deltei Dunarii

O raita pana in varful Romaniei.

 

Anul 2020. Pandemia de Covid 19 face sa fie cel mai prost an din punct de vedere al plimbarilor. Rulota a fost vanduta in finele verii anului trecut. Granitele au fost securizate medical facand anosta sau chiar imposibila in unele cazuri deplasarea inafara Romaniei. Stam asadar in curte sub soarele de mai cu un pahar de ceva rece in mana si gandim ca este cel mai bun moment sa implinim visul Stefaniei de a vedea si colinda strazile prafuite ale satului Periprava.

Facem un traseu frumos pentru doua saptamani in Delta Dunarii si pentru ca nu era destul cum ne strica virusul cu pricina programul, iata ca si concediul iubitei mele se arata imposibil de luat in aceeasi perioada cu al meu. Hotaram repede ce este de facut ajutati si de faptul ca din intamplare am achizitionat intre timp o noua rulota in paralel cu invitatia la o plimbare cu mocanita in idilicul Maramures, venita de la prietenul Mugurel din Giurgiu. Repetam actiunea de configurare a traseului, gasim cateva campinguri care promit ce ne dorim noi si revizuim lista cu cele trebuincioase vacantei de o saptamana, care se contura aproape. Timpul se scurge si iata-ne gata de plecare, duminica dis de dimineata. Pornim masina, agatam rulota, si ne punem in miscare spre E85 unde stabilisem intalnirea cu Mugurel, in benzinaria de la marginea Urziceniului. Gasim echipa vesela tare si bem impreuna o cafea mediocra de la automatul benzinariei, dupa care pornim ordonat spre prima oprire: Valea Uzului. Drumul se deruleaza plictisitor si putin inainte de Darmanesti viram la stanga pentru a incepe sa urcam spre baraj.

Dupa o scurta pauza necesara pentru a admira barajul mergem usurel in cautarea unui loc frumos pentru prima noapte, stabilita offcamping. Asfaltul se termina si macadamul unui drum forestier ne conduce in lungul raului ce alimenteaza lacul de acumulare. Gasim o poienita nu foarte mare si ne oprim. Cantarim posibilitatea de a ramane aici insa norocul ne zambeste iar. Un pescar, vazand ce incercam ne sufla o vorba cum ca mai sus pe curs exista poienite mai mari si mai ferite de sosea. Facem o tura de recunoastere si gasim la nici doi kilometri de unde eram o intindere verde, cu loc amenajat de vatra pentru foc, doua bancute improvizate si o masa destul de solida incropita pe doi busteni.

Calam rulota, intindem cortul, in timp ce copiii aduna lemne pentru foc si in scurrt timp fumul se ridica peste vale. Bucate alese sfaraie pe tabla de otel, ardeii copti si ceapa asezoneaza bucatelele de carne rumene. In pahare curge vinul ce face ca intreg grupul sa fie cuprins de relaxare. Langa foc am stat pana seara tarziu, primind vizita fratelui lui Mugurel, venit direct de pe malul marii.

Din vorba in vorba somnul isi face simtita prezenta si ne trimite catre culcusuri. Dimineata ne intampina cu un soare cald ce isi arunca razele peste poiana verde uscand roua diminetii. Punem si noi de o cafea in timp ce copilul Theo pregateste o omleta taraneasca. De la munte cativa ciobani isi coboara turmele catre satele din vale. Ne uitam cum pasc in treacat carliontatele, privim cainii ce cauta ceva de mancare pe langa tabara noastra, fara succes insa datorita orei prea mici a diminetii, in timp ce gandul ne zboara la ritualul transhumantei.

Mancam in tihna omleta si strangem tabara pornind la vale punand tinta pe Lacul Zetea cu o pauza in Comanesti, acasa la Mugurel unde mama lui ne promisese o delicioasa ciorba de legume dreasa cu smantana. Oprirea avea drept scop ca si Mugurel sa isi ia canoia pentru plimbarea pe Lacurile ce urma sa le vizitam. Iesim de pe drumul pietruit si rulam pe asfalt schimband cate o vorba. Rulota vine cuminte dupa noi. Intr-o curba la dreapta simt cum directia se intareste suspectand o senzatie neplacuta de pericol. Franez usor si aleg o treapta inferioara la cutia de viteze pentru a intelege ce se intampla in timp ce pregatesc urmatorul viraj, la stanga. Nu apuc, deoarece un falfait ce zgaria urechea ma anunata ca trebuie sa opresc imediat. Norocul face ca in acest viraj, pe dreapta, sa fie o parcare mare. Ridicam capota motorului. Doua curele stateau bine imbarligate pe fusul axului ventilatorului. Inteleg repede ce s-a intamplat: cureaua pompei de servodirectie a cedat si in miscare a angrenat si una din curelele alternatorului. Partea rea este ca aceasta angreneaza si pompa de apa responsabila cu racirea motorului. Partea buna este ca la aceasta masina proiectantul a prevazut doua curele alaturate si una era inca intreaga. Cu ajutorul fratelui lui Mugurel gasim sa comandam cele necesare si un mecanic binevoitor care ne va ajuta sa le inlocuim.

Coboram in oras ajutati de cureaua ramasa si lasam masina la mecanic. Avem timp berechet sa savuram ciorba promisa dat fiind termenul de cateva ore pana sa avem curelele. Foarte buna ciorba. A mers la suflet. Se scurg cateva ore si masina noastra este din nou gata pentru drum. Profitam si pornim catre Zetea cu intarzierea data de evenimentul mecanic, dar bucurosi ca am rezolvat totusi. Tragem putin pe drum si ajungem pe malul lacului imediat dupa lasarea intunericului. Cautam pe cineva sa platim locul in Camping Sancel, insa nu gasim, asa ca alegem un loc pe malul apei si pregatim ceva de mancare. Suntem obositi, ceea ce ne face sa mai bem cate un sprit sub lumina unei luni ce isi imprastia idilic lumina alba peste intinderea de apa si apoi sa alegem un somn reconstructiv pana a doua zi.

In soarele diminetii ce a urmat, luam fugitiv un mic dejun si dezlegam micile ambarcatiuni pentru a fi coborate la apa de pe masini. Copii sunt nerabdatori sa pluteasca. Se rezolva imediat si iata-ne printre valurile marunte ridicate de un vanticel pornit din albastrul cerului senin. Traim cu intensitate momentele de liniste oferite de acest sport nautic, insa drumul lung pana la urmatoarea oprire limiteaza timpul distractiei si suntem impinsi sa strangem tabara. Nu gasim pe nimeni sa platim camparea nici acum, asa ca pornim spre drumul judetean 138.

Kilometru cu kilometru urcam spre nordul Romaniei. Dupa distractia pe apa, ora pranzului fiind, echipajele incep sa simta foame. In localitatea Ditrau, Mugurel ocheste un restaurant cu parcare generoasa si opreste. Ne place locul, desi personalul intelege cu greutate limba romana. Alegem asadar sa ramanem si servim masa de pranz. Platim dupa care pornim spre obiectivul nostru, Camping Laura din Baile Borsa, unde ajungem spre seara la lasarea intunericului.

Gazda ne astepta si apucam sa punem rulota pe pozitie, sa fixam cortul si sa mancam rapid ceva inainte ca o ploaie torentiala sa isi arunce miliarde de picaturi de apa asupra taberei, construind cea mai buna atmosfera pentru somn. Urmatoarea dimineata urma sa ne trezim devreme pentru o plimbare cu mocanita pe Valea Vaserului pentru care aveam rezervare facuta de la Bucuresti. Alarma telefonului ne da desteptarea. Afara vreme buna usor racoroasa si cu destul de multa umezeala. Mancam rapid ceva si sarim in masini curiosi de experienta care de arata. Ajungem repede in gara CFF Viseu si ocupam cate un loc in parcarea mare si bine organizata.

Mugurel valideaza rezervarile si le transforma in bilete de tip vechi de tren. De aici ne-am intors in timp. Suieratul produs de aburul ce iese pe o supapa speciala si fumul cu miros de creozot ne fac sa ne simtim eroi de filme vechi cu indieni si cowboy. Ne alegem un loc in vagonul descoperit si asteptam cuminti privind stivele de lemn, combustibil pentru locomotive. Trenul se pune in miscare si iesim din gara printre case decorate cu motive traditionale scluptate in lemn. Civilizatia se rareste si trenul serpuieste printre paduri si apele raului Vaser.

Viteza este mica si favorizeaza admirarea peisajului. Partea folosita turistic este doar o bucata a traseului. Fumul umple valea, mocanita suiera ritmic si trenul serpuieste prin frunzisul padurii dezvaluindu-ne minunatia naturii. Zdranganind incet pe sinele inguste, pufanind agale, trenul intra intr-o gara mare si frumos amenajata unde si opreste pentru un popas. Mecanicul alimenteaza cu apa cazanul locomotivei, arunca si cateva lemne in foc in timp ce noi alimentam gatlejul cu o stralucita palinca de Maramures.

Urmatoarea oprire o facem in gara Paltinul unde este si capatul traseului. Bem aici o bere rece in timp ce mecanicul muta locomotiva in celalalt capat al trenului pentru intoarcerea in Viseu. Dupa sase ore de plimbare coboram exact in locul de unde am plecat. Vizitam aici micul muzeu tematic, amenajat de CFF Viseu, dupa care pornim spre Borsa cu gandul la ceva de mancare. Gasim un restaurant in drum si servim ceva bun, apoi ne retragem la camping pentru o seara linistita in foisorul locului. Cu gandul la obiectivele vizate a fi vizitate a doua zi mergem pe rand la culcare.

Dimineata ne trezim fara ceas si dupa ce lenevim putin iesim sa construim o cafea. Si astazi avem in plan sa lasam rulota pe locul de campare pentru a merge in excursie la Cimitirul Vesel din Sapanta, apoi pe revenire sa oprim la cele cateva obiective aflate in cale. Cafeaua fierbinte imprastie aroma imbietoare in spatiul campingului. Savuram in tihna, apoi ne punem pe drum spre Sapanta.

Drumul nu este aglomerat si ajungem repede. Parcam undeva pe strada cimitirului si mergem pe jos pana la intrarea unde suntem taxati cu zece lei pentru doi adulti si un copil. Parcurgem fara graba aleile si citim la intamplare mesajele scluptate in lemn pe crucile mormintelor. Nu sunt prea vesele dat fiind la ce fac referire, isa conceptul ne pare interesant. Iesim din cimitir si peste strada gasim o toneta unde putem bea o bere rece. Asa facem si cu berea in mana observam imprejurimile. Vedem un indicator ce ne face cunoscut faptul ca la cateva sute de metri se afla casa memoriala Stan Ioan Patras unde a locuit cel ce a dezvoltat conceptul acestui cimitir din Sapanta.

Din lipsa de timp nu am facut o vizita si aici. Pornim in pas de plimbare spre locul de parcare luand in drum ca souvenir doua sticle cu renumita palinca specifica zonei. Punem in miscare masina si gresim drumul. Nu ne pare rau deloc deoarece dupa cativa kilometrii zarim borna cu tricolorul infipta pe malul raului Tisa, semn ca ne aflam chiar pe marginea din nord a Romaniei. Ne prindem de gresala si intoarcem spre manastirea Sapanta Peri. Intram pe un drumeag ingust si oprim in parcarea spatioasa si bine amenajata. Pasim apoi printre flori pe aleea de acces in curtea celei mai inalte biserici de lemn din intreaga lume, cu inaltimea totala de 78 metri.

Suntem impresionati de aceasta constructie si o admiram in tihna, dupa care apucam spre urmatorul obiectiv important din zona, Manastirea Barsana. Ne intarzie putin drumul prost aflat in reabilitare, insa reusim sa ajungem spre dupa amiaza tarziu in parcarea de langa sosea. Ansamblul de constructii al Manastirii Barsana este adunat pe un deal, asa ca pornim pe un sir lung de scari spre poarta principala pe unde patrundem in curtea interioara.

Peisajul este deosebit. Gradini superbe atent ingrijite sunt strabatute de alei pietruite intinse intre constructiile din lemn ce arata ca in aceasta zona acest mestesug a fost ridicat la rang de arta. O imprietenire sublima a lemnului cu piatra parca mangaie toate simturile. Cumva central sta un iaz traversat de un podet din lemn masiv recent construit. Pe mal se arata o multime de flori multicolore. Alaturat este deschis un muzeu de arta populara pe care il vizitam cu placere.

Incarcati cu energie pozitiva ne indreptam spre parcarea unde ne asteptau masinile. Ziua este pe sfarsit si noi ne gandim la retragerea spre campingul din Borsa la fel ca si la ce am pregati pentru masa de seara. Pana atunci ne indreptam atentia spre o toneta din parcare unde sta scris sub acoperisul din sita: “PLACINTE”. Ne apropiem si vedem sortimentele ce pot fi servite la placinta pe plita, asa cum arata reclama. Cumparam trei bucati si nu ne pare rau, sunt foarte bune. Savuram in tihna, fara graba aceste bunatati pentru ca apoi sa ne punem din nou pe drum.

Oprim in drumul nostru si luam cativa cartofi si cateva nimicuri pe langa ei. La adapostul spatiosului foisor din incinta campingului frigem niste hamburgeri langa cartofii prajiti si mancam pe saturate. Incheiem aceasta zi frumoasa la un sprit de seara urmat de un somn odihnitor. Ziua urmatoare ne intampina cu o vreme usor mohorata. La o cafea aflam ca prietenii nostrii Mugurel si Mihaela aleg sa intrerupa vacanta si sa porneasca direct spre Bucuresti. Ne mahneste vestea, insa nu putem influenta, asa ca ne luam la revedere, apoi dupa ce le uram “Drum Bun” ne apucam de strans pentru a porni spre sud cu destinatia: Campia Turzii. Tragem de rulota printre paduri si vai pana ce intram in satul George Cosbuc si ne gandim ca ar fi o legatura cu marele nostru poet. Asa este. Pe la mijlocul satului gasim casa memoriala in care s-a nascut.

Alegem un loc de parcare in imediata apropiere si oprim. Vizita ne transpune in timp si ramanem surprinsi placut de amabilitatea si profesionalismul ghidului, care prezinta istoria vietii poetului in timp ce recita fragmente din opera scrisa. Plecam cu amintiri foarte frumoase si iesim din parcare apropiindu-ne de Turda. Drumul trece prin Cluj-Napoca si ne aduce aminte de prietenii nostri Silviu si Anii care au o mica afacere acolo. Ne gandim ca ar fi placut sa ii vizitam in trecere si dam un telefon. Ne asteapta cu drag, asa ca schimbam ruta in GPS cu destinatia SF Moto Suprem, din Cluj. Peste putina vreme ne strangem in brate in hala atelierului si Silviu scoate o sticla in care are o palinca veritabila. Consideram ca nu mai are rost continuarea drumului si calez rulota in curtea atelierului in timp ce fetele, Stefania si Anii secondate pentru ajutor de micutul nostru Theodor, zis si Ninja dupa pasiunea pentru sabii si cutite, se reped la magazinul Lidl din apropiere pentru a aduce materialul necesar solicitarii puternice a gratarului din dotare.

Palinca vine la liber nemaifiind impiedicata de necesitatea sofatului, in timp ce delicatesele sfaraie imprastiind in jur fumul cu mirosuri desavarsite. Seara se inchide, imposibil altfel, decat langa un sprit la care aflam ca in imediata apropiere, pe dealul din spate, exista un muzeu etnografic pe care decidem pe loc sa il vizitam dimineata. Dormim bine si ne trezim odihniti in strigatul unui cocos. Punem de o cafea si ne pregatim sa mergem la muzeu.

Avem noroc din nou si nimerim la momentul unui eveniment ce se desfasura in incinta si care consta in niste expozitii tematice. Tineri pasionati isi expuneau creatiile lor spre bucuria noastra a admiratorilor. Gasim si o toneta de unde ne racorim cu cate o bere. Pornim apoi spre rulota pentru a continua programul zilei spre obiectivele din Turda. Ne luam ramas bun de la Silviu si de la Anii apoi iesim din Cluj spre A3 Autostrada Transilvania, care ne duce direct pana la Turda, de unde repede ajungem la camping Cheile Turzii. Acesta este situat exact la intrarea in Cheile Turzii. Ne-a intampinat administratorul si proprietarul locului, domnul Sorin, foarte amabil.

Am stabilit locul de campare, foarte bine ales, chiar la sugestia dansului si am calat rulota. Multumim si pe aceasta cale domnului Sorin pentru gazduire si amabilitate. Am decuplat repede masina si fuga inapoi la Turda pentru a vizita salina. Oricine ajunge in zona nu trebuie sa rateze o vizita la Salina Turda. Este impresionanta, foarte bine organizata. De asemenea este bine documentata, la fiecare obiectiv gasindu-se un panou care da informatii pentru a putea intelege istoria fiecarui loc din interior, tehnicile de exploatare, cronologia evenimentelor petrecute si nu numai acestea. De curand a fost montat si un lift cu perete panoramic din sticla, insa era foarte aglomerat.

Noi am folosit scarile din lemn si pentru urcare si pentru coborare, fara sa obosim prea tare. A fost o placere deosebita aceasta vizita, la fel ca si berea marca “LUP” servita in parcare inainte de a cobora in galerie.

Iesim la lumina zilei din adancul de sare si ne pornim spre locul de campare cu gandul la o cina copioasa. Oprim in drum la un magazin pentru aprovizionare si ne retragem pe inserat, multumiti de ziua incheiata, dar cu gandul ca maine va fi ultima din concediul de vara al acestui an. Indepartam acest gand si pregatim masa, nu fara sa o udam cu un vin bun. Mai depanam cateva amintiri atinsi de blandetea noptii pentru ca apoi sa ne scufundam intr-un somn reparator. Soarele ne bate in geam dimineata amintindu-ne ca dupa ce vom vizita canionul Cheile Turzii mai avem aproape cinci sute de kilometri pana acasa. Bem rapid o cafea si imbucam ceva de mic dejun apoi pornim spre cararea de pe malul raului Turda, responsabil cu realizarea reliefului din zona.

Peisajul aproape taie rasuflarea. La umbra padurii printre peretii de piatra, pastravi zvelti inoata linistiti sub protectia rezervatiei naturale. Pescuitul este interzis. Ne asezam si noi pe o piatra sa ne bucuram de ceea ce ne inconjoara, apoi pornim pe carare inainte. Nu mergem mult si iesim intr-o poiana plina de liniste. Este celalat capat al Cheilor Turzii. Facem cateva poze pentru albumul personal si pornim inapoi spre masina.

Ne luam la revedere de la proprietarul campingului multumind inca o data pentru tot si pornim la drum spre casa. Dupa aproximativ cinci ore de mers incheiem aceasta frumosa excursie parcand rulota in curtea unei casute de langa Bucuresti, unde ne va astepta cuminte pana la urmatoarea iesire in natura.