In anul 2009, tot rasfoind paginile internetului am aflat de acest "fenomen" ce se desfasoara pe cursul Dunarii de cateva zeci de ani si pe care nici macar razboiul ce a avut loc in vechea Jugoslavie nu l-a putut intrerupe. Am studiat repede tot ce era legat de aceasta miscare, locul de start organizare si alte mici amanunte pe care le-am putut descoperi si apoi am provocat un prieten, si el iubitor de calatorii si aventura sa parcurgem intreg traseul navigabil al batranului fluviu, pornind de la Ingolstadt si varsandu-ne in mare odata cu el pe la Sfantul Gheorghe in anul 2011.
 |
Data pozei este bineinteles o greseala
a fotografului |
In acest scop am gandit construirea unor ambarcatiuni din lemn dupa niste planuri pe care le-am modificat ulterior putin, forma aleasa fiind una care asigura stabilitate mare ambarcatiunii, noi fiind incepatori in utilizarea caiacului. Zis si facut, amicul meu pe numele lui tot Razvan, poreclit "Legendarul" de catre prietenii apropiati a inceput primul constructia in propria locuinta. Dupa ce structura de rezistenta a fost conturata si propria camera s-a dovedit neincapatoare viitoarea ambarcatiune a fost adusa la Santierul Naval Militari, dupa cum a fost poreclit garajul subsemnatului aflat in cartierul Militari, bineinteles. La constructia acestui caiac a fost folosit lemn de brad si dupa ce intreaga structura de lemn a fost gata asamblata, la exterior a fost aplicat un strat de rasina epoxidica armat cu tesatura de fibra de sticla.
 |
| montarea filelor de bordaj |
Caiacul astfel realizat a primit numele sugestiv de Sfantul Gheorghe si a fost inaugurat si probat pe lacul Herastrau intr-o duminca linistita de iunie.
Subsemnatul din motive legate de intretinerea vietii prsonale a trebuit sa renunte la plecarea pe Dunare din Germania in anul 2011, motiv pentru care a sistat constructia caiacului din lemn, dar a pregatit participarea pe sectorul romanesc, adica de la Calarasi pana la Sfantul Gheorghe, nu cu un caiac ci cu o lotca pescareasca restaurata total de cei implicati in aceasta ideie trasnita. Asa ca am inceput restaurarea Legendei Dunarii.
Povestea Legendei Dunarii a inceput tot in anul 2009 cand impreuna cu un grup de prieteni am hotarat o excursie prin frumoasa Delta a Dunarii si am intocmit un traseu fumos care are ca punct de start localitea Mahmudia si se termina in mod firesc tot la Mahmudia dupa un lung tur pe canalele deltei. Dar aceasta excursie o voi detalia in alt capitol pe larg.
Restaurarea a inceput in Bucuresti, a continuat apoi in Slobozia, urmand a fi terminata tot la Bucuresti la, deja vestitul, Santier Naval Militari.
 |
| primul contact cu apa dupa restaurare la Calarasi |
Odata Legenda Dunarii restaurata, intr-o zi cu soare am pus carligul remorcii pe bila masinii unui prieten bun, care a fost de accord sa ne duca, pe mine si ambarcatiunea pana la Calarasi, am luat o bere de la magazinul care functiona la vremea aceea in curtea Santierului Naval Militari si viteza spre maritul fluviu. Am ajuns la Chiciu la bac pe dupamiaza, urmand sa lansam barca la apa sa vedem ce am realizat, ia apa, nu ia, pluteste, se duce la fundul garlei. Acolo am fost intampinat de organizatorul evenimentului, presedintele asociatiei TID Romania, foarte ostil. Vazand barca, acest om a spus ca nu cunosc Dunarea, de asemenea nici cunostinte despre barci nu am si ca avand in vedere vantul de prova (din fata) care este dominant in acest sector nu voi ajunge prea departe,chiar a incercat sa impiedice participarea mea, adica startul. Nu am primit nici cel mai mic ajutor in intreprinderea mea de a da barca la apa, dar cum norocul imi era aproape, in locul acela, la malul apei este un ponton unde este acostat un vapor amenajat ca restaurant-hotel, pentru activitati recreationale sau turistice. Oamenii care lucrau la acest punct turistic, cu inima aproape de iubitorii de barci mi-au dat o mana de ajutor si iata Legenda Dunarii plutind prima oara dupa restaurare. Putin timp a trecut si cea mai mare teama a mea s-a implinit. In barca au aparut primele picaturi de apa care se infiltrau linistite pe langa filele de bordaj. Atunci am auzit de la omul care ma si ajutase mai devreme o vorba mare: " Da normal sa faca apa ca de-aia este barca, daca era caruta facea praf". Am depasit acest moment si am sarit in barca, am pus vaslele si am pornit in amonte sa facem proba la propulsie si guvernare, insotit de prietenul Aurelian. Nu dupa putin timp am constatat ca barca este foarte greu de guvernat, datorita faptului ca la restaurare am dorit sa maresc rezistenta si sa sporesc etanseitatea intre chila si filele de bordaj alaturate si am executat o raza de racordare intre chila si fundul barcii dintr-un chit preparat din rasina epoxy amestecata cu rumegus foarte fin. Cu un vant destul de puternic ce batea de la aval nu am reusit sa guvernez prea bine, mai degraba ma aflam dese ori intr-o situatie de deriva. Aceasta insemna ori viteza mica sa pot guverna ori deriva daca maream viteza. Situatia era departe de a ma face fericit, insa ambitia era mult mai mare. Rezolvarea a venit tot de la cel ce sus. Cum eu urma sa parcurg multe zile in barca si tragand la vasle, am considerat de bun simt sa las prietenii care mi-au fost aproape sa se bucure si ei de o scurta plimbare cu barca, asa ca iata-l pe Aurelian si pe Catalin in barca vaslind departe pe mijlocul Dunarii. Participantii la turneu care erau veniti mai de departe de Calarasi se aflau opriti in localitatea bulgareasca Silistra, adica fix pe malul opus. Prietenii cu Legenda Dunarii, ce sa faca mai papitant, au facut o vizita exact acolo, fara a debarca, insa pe teritoriul bulgaresc. La venire imi spun amandoi fericiti:
- Mai Capitane, ai un coleg de navigatie in barca pana la Sfantu.
- Pe cine ?, intreb eu nedumerit
- Un sarb, il cheama Jugo, ai sa vezi ca este un tip foarte misto, a zis ca la 12.00 noaptea vine aici, sa-i spunem unde legam barca si o sa il gasesti dormind in barca dimineata, il trezesti si plecati.
- Mai, zic eu, nu vreau ca nu il cunosc si nu stiu cum este si toate cele.
Prea tarziu, imi comunica prietenii, du-te sa vezi ce de bagaje ai in barca. Acum ce sa mai fac, zarurile erau aruncate. M-am dus la chiosc si am sarbatorit cu o bere rece. Starea mea era departe de a fi buna, parca mergeam pe font nu cu barca pe Dunare. Foarte aproape de ora mentionata, aud: uite, Capitane, ti-a venit partenerul, Jugo este aici, vino sa il cunosti. Prima senzatie a fost sa fug la Bucuresti pe jos, insa dupa cateva momente am vazut ca Jugo era chiar baiat misto. Acum ca toate erau aranjate am gasit de cuviinta sa mergem la somn ca sa putem pleca dimineata devereme, chinuit de faptul ca o sa fie greu sa ajungem in urmatoarea locatie la timp odata cu toti participantii. Somnul in acea noapte a fost cineva cu care nu am reusit sa ma imprietenesc, asa ca nu mi-a ramas decat sa ma zvarcolesc pana dimineata si bucuros am fost cand am vazut primele raze de lumina ce anuntau ivirea zorilor. L-am trezit pe Jugo si i-am spus cu usoara disperare ca trebuie sa plecam atunci, repede. El, saracu, fiind invatat cu etapele parcurse anterior nu prea intelegea de ce ma grabesc asa, insa daca eu comandam, bietul om nu a avut ce face si in graba s-a pregatit de marele start. Asa ca am spus salut la toata lumea si am plecat la vale spre mare, dimineata devreme.
 |
carma improvizata de Jugo sarbul, cea
care ne-a ajutat sa izbandim |
Dupa cateva sute de metri parcursi serpuit, echipajul s-a consolidat si acum Jugo a avut o mare contributie la reusita expeditiei, a scos o padela de caiac pe care o avea in bagaje, a prelungit-o cu un bat care era pe post de catarg pentru o vela care o avea pentru caiac si a construt astfel o carma de toata frumusetea la Legenda Dunarii, carma care ne-a ajutat sa guvernam perfect si sa marim viteza la maxm posibil obtinut cu o singura pereche de vasle. Trebuie sa va spun ca Jugo venea tocmai din Germania cu turneul, intr-un caiac inchiriat de la bulgari, caiac pe care a trebuit sa il predea la Silistra, acolo Legendarul oferindu-i posibilitatea de a merge pana la Marea Neagra alaturi de mine in Legenda Dunarii. Acum era mai bine si chiar m-am mai linistit in privinta barcii si a posibilitatilor de manevra, insa eram inca neincrezator in posibilitatea de a ajunge la timp si datorita faptului ca nu avam cu ce sa masor viteza si in disperarea provocata de graba nici nu gaseam timpul sa o estimez cu ceasul. Jugo, cu ceva experenta si-a dat usor seama ca nu avem nici cea mai mica problema si incerca bietul de el sa ma relaxeze, insa eu nimic, trageam ca nebunul la vasle. Din timp in timp Jugo citea numarul kilometrului la care ne aflam, si aici sa radeti, mi-am dat seama abia tarziu dupa aceea, el imi spunea km ca sa ma linisteasca si eu intelegeam ca suntem departe, ca abia am ajuns la km cu pricina. La un moment dat cum trageam eu cu disperare la vasle, imi spune Jugo: Capitane mai sunt doi km si etapa este terminata. Eu nu am perceput si i-am raspuns ca mai avem ceva timp, insa el, cu mult calm a zis : Capitane, opreste un moment, uita-te in spate, am ajuns. Intr-adevar am intors capul si in spate am vazut cateva corturi si caiacele trase pe malul unei insule in mijlocul fluviului.
 |
| La Dunareni pe insula |
Eram la Dunareni, prima oprire a TID-ului pe mal Romanesc. Atunci m-am relaxat si am stiut ca prima provocare era castigata. Unu la zero pentru echipajul Legendei Dunarii.Am debarcat pe insula de la Dunareni, am proptit barca, am scos scaunul si l-am intins la prova, am luat butoiul cu vin adus de acasa, o sticla cu apa mineral si am facut un sprit. Chiar meritam. A fost o noapte scurta in care m-am odihnit cu sufletul impacat ca am reusit. Atunci am stiut ca o sa ajung pana la capat. Autoritatile din Dunareni au intampinat participantii la turneu cu cativa mititei la gratar, sucuri, bere si pepeni. Atmosferea a fost minunata. Dimineata trezirea a fost la ora 5.00 pentru a putea beneficia de calmul diminetii si de a evita pe cat posibil soarele amiezii. Inainte de plecare am fost strigat de cativa colegi care au vrut sa imi dea o sticla de suc, ramas de seara, spunand ca au ramas si nu le poate lua nimeni pentru ca este imposibil cu caiacul, atunci am tras barca in malul de peste insula si am incarcat tot ce mai era ramas, sucuri si pepeni. Dupa Dunareni, batranul fluviu curge pe langa sosea pe malul drept aflandu-se satul Rasova, care are si un magazin foarte aproape de malul apei, motiv de oprire si de reimprospatare a proviziilor, dar si de o racorire binemeritata cu o bere rece de la frigider. Am continuat apoi, intalnind podul de la Cernavoda, putand avea o priveliste pe care nu am avut-o niciodata, aceea de a privi autostrada pe care am mers de atatea ori spre Constanta de jos in sus de la nivelul apei
Inainte de a trece pe sub poduri am acostat pe malul drept si am scos doi pepeni, oprind participantii din Germania si nu numai, pentru a-i servi cu cate o felie aratandu-le inca o data ospitalitatea romanului, de care eu sunt foarte mandru. Am trecut apoi pe sub cele doua poduri si ne-am strecurat cu grija printre barjele care erau ancorate in rada ecluzei de la Cernavoda, ce marcheaza inceputul Canalului Dunare-Marea Neagra, ca sa vedem apoi canalul de iesire a apelor de racire de la centrala nucleara de la Cernavoda. Apa care raceste reactoarele este deversata intr-un canal care se varsa in Dunare. Din acest canal si o buna distanta de Dunare dupa ce acesta se varsa este calda, aidoma unei piscine bine intretinute. Ne-am campat la Seimeni pe un canal ce demarca o insulita, ferit de barcile mari cu motor si de senalul navigabil. Aici a fost o seara cu distractie urmata de o binemeritata odihna in cortul incapator si primitor.
In urmatoarea dimineata am plecat spre Harsova dimineata devreme. Distanta pana la locul de campare de langa oras a fost parcursa fara evenimente si iata-ne ajunsi. Locul ales de organizator este chiar in periferia orasului, unde isi duce existent o comunitate de rromi, fapt ce a impus paza de catre politia locala si jandarmi. Am facut o mica incursiune in acest sat si am gasit un magazin de unde am aprovizionat cu ceva legume si doua sticle de vin alb, care au contribuit la relaxanta seara, petrecuta langa un mic foc de tabara incropit din cateva uscaturi gasite pe malul Dunarii. Dimineata la plecare, incercarea de a evita noroiul format langa apa de scaderea nivelului m-a lasat fara sandalele cele noi care le aveam cumparate din Sihgisoara cu putin timp inainte intr-o tura internationala cu motocicleta. Pur si simplu am pasit grijului pana langa barca, am urcat descult in aceasta pentru a mentine curatenia la bord, am pus vaslele in strapazani si dus am fost, uitand efectiv sa recuperez si incaltarile cu pricina, imbiat probabil de placerea de a ma afla iar pe apa. Am descoperit ca sunt descult abia la Stancuta in momentul debarcarii. Dupa Harsova am trecut pe sub cel de-al doilea mare pod de peste dunare, la Giurgeni, loc unde am fost intampinati pe un mal de o televiziune locala, care a dorit sa afle cateva impresii despre desfasurarea acestui eveniment de la noi si de la cativa participanti straini care ne insoteau in acel moment. Dupa trecerea pe sub pod, am tinut senalul navigabil catre stanga, lasand in partea dreapta Bratul Macin si el de o frumusete deosebita. Profitand de vremea buna si de faptul ca aveam timp suficient am lasat barca sa pluteasca dusa de curent si am pornit aragazul sa facem o cafea. Si cum o cafea in singurate nu este chiar completa, am invitat alaturi de noi pe colega Ursula din Tara Galilor si pe renumitul Guzi din Galati. Langa cafea s-au depanat amintiri si s-a cantat, voia buna plutind peste fluviu odata cu Legenda Dunarii. Am ajuns pe inserat la Stancuta, intr-un loc frumos marcat ce o padurice pe malul Dunarii. Aici am reuperat din energie cu un gratar si bere rece pusa la dispozitie de un intreprinzator local la cererea si prin efortul depus de catre organizatorii romani ai evenimentului,
asociatia TID Romania.
 |
| Legenda Dunarii in marina din Braila |
Am plecat a doua zi dimineata catre Braila, unde urma sa avem o zi libera si puteam sa refacem proviziile, de asemenea am considerat necesar sa gasesc piata si sa refac garderoba cu o pereche de papuci. Drumul catre Braila a fost fara oprire, manati fiind de un vant de prova care se saltase si incerca sa ne zadarniceasca inantarea. Am ajuns in marina din Braila destul de devreme si am poposit la terasa imediat alaturata pentru a ne racori cu o bere rece. Seara a fost minunata, alaturi de prieteni de pe alte meleaguri dar si de colegii romani, participanti. Dimineata am decis sa plecam mai departe, desi era zi libera pentru a scurta etapa ce urma pana la Luncavta, fiind cea mai lunga etapa a traseului romanesc, la concurenta cu cea de la Murighiol la Sfantul Gheorghe. Dar planul ne-a fost interupt de faptul ca eu nu reuseam sa imi gasesc telefonul mobil pe care dupa cum stiam il pusesem in buzunarul pantalonilor inainte de a ma alatura grupului de petrecareti in seara precedenta. Si ca sa vedeti voi , cititori cata veselie a fost in acea seara in Braila, dupa incercari zadarnice de a gasi micul aparat am considerat ca este necesar sa gasesc un magazin al operatorului sa opresc furnizarea de servicii pe cartela din telefon. Zis si facut. Aveam sa gasesc telefonul acasa la Bucuresti, cinci luni mai tarziu in iarna, pitit intr-un buzunar al gentii in care s-a aflat camera de filmat. Aceasta intamplare ne-a intarziat plecarea si iata-ne in jur de ora 2.00 in barca plecand la vale. Alaturi de noi Ursula, Legendarul, si Adrian, din Craiova.
 |
| La Braila dupa furtuna |
 |
| Romanian fire |
Numai ce am depasit Braila, in zare se vedea Galatiul pe care ne propusesem sa il depasim si apoi sa cautam un loc unde sa innoptam cand, sa vedeti ce s-a intamplat. Pe neasteptat s-a schimbat directia vantului si iata cum aveam un vant bun din pupa, Jugo scoate bucata de prelata pe care o avea in dotare, cele doua bete si ”Toate panzele sus”. Iata-ne alergand catre Galati cu viteza mare fara sa mai tragem la vasle. In acest timp colegii nostrii ramasi in urma trageau tare sa ne ajunga si ii tot vedeam facand semne disperate, eu fiind cu spatele la directia de mers. Cu greu realizez ca in spatele meu este un pericol evident, intorc usor capul si constat cu uimire ca Galatiul disparuse, in locul lui fiind o ceata alba. Era furtuna, mare, venea spre noi. Strig la Jugo sa puna vela jos ca avem problema si exact in acel moment vantul se roteste venind de la prova si se intareste substantial. Intoarcem barca spre mal si dai si trage la vasle capitane sa iesim din mijlocul Dunarii. Trag cu disperare printre valuri imense care s-au saltat indata de nicaieri si cu greu ajungem langa mal, sar fericit din barca si atunci inca o surpriza, vad in fata nasului copastia barcii si realizez ca sunt in namol pana mai sus de genunchi si ma afundam incet dar sigur. Strig la sarb sa nu coboare din barca si la cei doi amici care veneau in fuga sa ma ajute sa nu se apropie ca ramanem toti acolo. Ma intind si apuc sfoara de la ancora, care era frumos incolacita la prova barcii si arunc tare cat ma tin puterile spre ei. Cu noroc acestia prind capatul si ma trag din namolul in care ma scufundasem. Reusim sa tragem barca la mal si ne adapostim in paduricea de pe mal, indurand frigul produs de vantul napraznic, doar in slipi, fiind imposibil sa ajung la barca sa im iau echipamentul de vreme rea. Din nou am avut noroc si ploaia ne-a ocolit revarsandeu-se peste orasul Galati cu toata puterea de care fusese in stare. Tragem repede concluzia ca nu mai are rost sa inaintam si stabilim tabara pe acel mal unde pregatim o cina de pomina din cativa somotei pe care ii aveam primiti de la cineva din Braila, (multumim si acum inca o data), langa un frumos foc de tabara. Jugo a facut primul focul spunand ca imi arata un ”serbian fire” pentru ca apoi, eu ochind o frumoasa radacina uscata adusa de prietenul fluviu sa ii arat un ”Romanian fire” rasturnand radacina peste focul deja existent, spre uimirea totala a lui Jugo, care a crezut ca o sa incendiez o parte de Romania ca sa ii arat traditionalul foc romanesc.
Peste noapte am avut si vizita unor oameni care vroiau sa ia si ei ceva ”amintire” de la noi insa iepurescul somn al lui Legendaru ne-a salvat si de data aceasta.
Dimineata am strans repede tabara si am pornit catre Luncavita, localitate unde primarul este foarte aproape, trup si suflet de miscarea TID si ne-a intampinat cu un traditional bors de peste, si ne oferit cate un pepene pentru fiecare cort. Foarte primitori locuitorii din Luncavita, am fost primiti si cu un program folcloric expus de un ansamlu popular local. Seara foc de tabara si cateva beri oferite de acelasi primar binevoitor si apoi odihna. Aici am primit vizita prietenilor Nea Nicu si Aurelian, care au adus catargul, gheonderul si vela traditionala lipoveneasca numita parus, pe care urma sa o folosim a doua zi catre Tulce daca vantul ne ajuta. Aurelian a ramas pentru aceasta etapa la bordul Legendei Dunarii si iata-ne dimineata ridicand vela pe un vant slab, ceea ce a necesitat si ajutor cu vaslele din dotare. Am debarcat la Tulcea exact in mijlocul festivitatilor organizate de asociatia Rowmania cu ocazia festivalului barcilor cu vasle, am fost tratati cu o masa calda la un restaurant de pe faleza portului din Tulcea si invitati la o festivitate de premiere unde Legendaru a primit diploma si un mic trofeu pentru prima participare romaneasca la TID de la Ingolstatd pana la Sfantu Gheorghe. Dupa festivitati am urcat in barci si ne-am indreptat catre plaja de la Tudor Vladimirescu, pe malul opus portului unde am intins cortul si am pornit o distractie proprie isotiti de Florio si chitara sa manuita cu mare maiestrie, paziti atent de politia tulceana. A doua zi urma sa poposim la Murighol. Asa s-a si intamplat, am ajuns pe plaja aparata de padurea de langa canalul de intrare in portul pescaresc de la Murighiol. Aceasta plaja este minunata datorita faptului ca in padurea ce o strajuieste sunt o multime de uscaturi care prind bine la focurile de tabara ce sunt pornite catre seara. In totdeauna in acest loc se fac o multime de focuri de tabara in jurul carora participantii la TID canta si isi deapana amintiri.
Urmatoarea dimineata ne-a impins devreme la drum urmand o etapa lunga pana la varsarea in mare. Nu am ezitat la pornire sa vacem o vizita la pontonul benzinariei plutitoare ce era acostat imediat dupa canalul portului si pentru ca nu aveam motor cu ardere interna am luat de la benzinarie.... combustibil pentru motrul cu vasle, adica sase beri reci pe care le-am baut in barci dusi de curentul care in acel loc este destul de pronuntat. Fara evenimente importante, dar franati de un vand din fata pe ultimul sector am vazut la orizont linia ce arata ca acolo se uneste cerul cu marea si cu fluviu. Am ajuns. Eram la destinatia finala a calatoriei, reusisem ceea ce nimeni nu credea. Am parcurs aproape 400 km la vasle de la Calarasi pana la varsarea in mare la Sfantul Gheorghe. In aceasta calatorie aveam sa il cunosc pe Nea Dan, pe numele lui Daniel Samfir din Campina cu care am planuit o calatorie de la Ingolstadt pana la Jurilovca, iesind pe mare prin gura de varsare de la Sfantu Gheorghe, calatorie ce s-a infaptuit in urmatorul an 2012.
Caravana TID s-a oprit in orasul Sfantu Gheorghe, unde a campat langa portul turistic frumos reamenajat prin grija domnului primar de acolo, cu sprijinul fondurilor europene. De aici participantii au urcat micile ambarcatiuni pe nava pasager care urma sa ii duca la Tulcea a doua zi.
Noi cativa entuziasti, insotiti de alti cativa oaspeti din tari straine am continuat inca putin si am stabilit tabara pe plaja din Sfantul Gheorghe, chiar acolo unde batranul fluvui isi arunca apele aduse de la peste 2500km in bratele Marii Negre. Dupa ce toti oaspetii s-au imbarcat si au pornit spre Tulcea, Jugo si Ursula au decis sa continue drumul costier pe Marea Neagra cu un caiac achizitionat de la un participant german chiar in Sfantu Gheorhge catre Balcic Bulgaria. Ne-am despartit si am schimbat date de contact pentru a putea tine legatura pe viitor, le-am urat ”drum bun” dandu-le totodata si ceva indicatii cu privire la traseu, capriciile Marii Negre, precautii in zona portului Constanta. Am ridicat si noi ancora cu destinatia Sulina pe canalul de centura de se deschide putin in amonte de localitatea Sfantu Gheorghe. De acolo, dupa ce ne-am vizitat un prieten localnic, am mers prin Cardon catre Periprava unde am vizitat alti prieteni comuni. Am stat in Periprava o saptamana, in care am avut vreme buna si am pescuit, avand si ceva capturi frumoase. De aici ne-am retras urcand pe bratul Chilia prin Canal Mila 35 catre Tulcea, unde ne astepta masina si remorca pentru a ne reda civilizatiei bucurestene.
In ultima zi, ziua in care trebuia sa ajungem acasa, Legendaru, care se afla pe apa de doua luni si jumatate a primit un telefon care avea sa il marcheze: Tatal sau decedase chiar in acea dimineata. Dumnezeu sa-l ierte. Am urcat repede barca pe remorca ne-am pus in masina si ne-am mai oprit doar la Bucuresti.
In acest fel sezonul 2011 a fost incheiat.
Galeria de poze poate fi vazuta la adresa:
