Glasul
rotilor de tren
O frumoasa
duminica in zona Busteniului
Stateam
intr-o zi la birou asteptand sa vina primavara, imaginandu-mi
momentul cand barcile vor fi date la apa in sezonul 2018. Lin gandul
imi aluneca la copiii din zilele noastre care nu mai merg pe nicaieri
fara autoturismul personal al familiei. Asa imi incolteste o ideie.
Ia sa facem un mic sondaj printre prieteni. Aflu repede ca un singur
copil de sub zece ani dintre cei cunoscuti a mers cu trenul macar o
data. Theo, al nostru, bineinteles nu. Trebuie sa mergem cu trenul,
asa ca propun o excursie de o zi la munte, cu trenul. Plecam
dimineata, ne jucam in zapada, ne dam cu sania si spre seara venim
acasa pentru a pregati urmatoarea saptamana de activitate fiecare,
unul scoala, altii serviciul.
Deschid
site-ul SNCFR-ului si studiez. Avem trenuri multe spre munte si
oferte de asemenea. O reducere pentru rezervare dus-intors, tarif
redus pentru elevi, asa ca aleg pentru plecare un tren la ora opt si
zece minute dimineata si unul pentru intoarcere cu plecare din gara
Busteni la ora trei si noua minute dupa amiaza. Consultam echipa si
aflam ca nu este nimeni interesat de aventura noastra, asa ca fac
repede un cont de client pe site-ul cu pricina si cumpar biletele. De
aici nu a mai ramas decat sa asteptam cu incordare momentul plecarii.
Sambata
seara am facut mici pregatiri, cativa carnaciori prajiti, hainele
putin ordonate si somn. La ora cinci din zori alarma telefonului
anunta ca peste putin timp trenul va pleca. O cafea, asamblez vreo
patru sanwich-uri sa fie de foame, gajbesc totul in rucsac,
imbracarea si tup-tup catre autobuzul 178 care trebuia sa ne duca la
gara. Se vede ca si autobuzului ii place ideea noastra, deoarece a
venit in statie exact la timp fara sa se lase asteptat. Iata-ne in
Gara de Nord din Bucuresti dupa mai bine de 10 ani. Aproape la fel,
cu mici modificari aduse de tehnologia moderna. Gratie internetului,
la ghiseul de INFORMATII nu mai este nimeni.Imi amintesc vremurile
cand era o adevarata aventura sa afli o mica informatie de la doamna
din spatele geamului care te privea cu toate puterile vlaguite de
torentul de intrebari venite de la coada ce ii defila prin fata
ochilor. Trinc, bling, tring, un semnal sonor ne scoate din meditatie
si apoi o voce, si ea la vremea aceasta sintetizata electronic,
anunta formarea trenului interregio1636 spre Brasov la linia numarul
noua. Ne indreptam catre peron si cautam vagonul cu numarul sapte
unde aveam trei locuri rezervate. Constat usor surprins si cu bucurie
totala ca trenurile s-au modernizat, usile se inchid automat ceea ce
face ca numarul gradelor din vagon sa fie atat cat sa imi permita sa
calatoresc in tricou, stam pe scaune tapitate cu imitatie de plus si
gasim curatenie. Avem chiar si o mica masuta pentru cafea sub care un
cos de gunoi imbie la civilizatie. Ora opt si zece minute. Trenul se
pune in miscare si accelereaza usor si progresiv. Vedem blocurile de
pe Grivita, trecem pe sub podul Grant si privim fostul Teatru
Giulesti, acum Opera Comica, langa care se inalta stadionul echipei
de fotbal Rapid, pe care odinioara statea mare scris sloganul “Nici
o masa fara peste”. Trenul mareste viteza si afara peisajul devine
alb, campul, pomii fara frunza, ici-colo cate un ochi de apa
inghetat. In apropiere un stol de pasari zboara linistite parca
nevazand ca afara este iarna. Banuim in sinea noastra ca sunt ciori,
lor nu le pasa ca este iarna. Albul se apropie si copleseste imaginea
data pe retina ochiului. Tagadam-tagadam, in urechi rasuna glasul
rotilor de tren, in timp ce gandul zboara in trecut si pe acest fond
imaculat imaginatia proiecteaza vechiul compartiment de tren cu
banchetele uzate si ingustul culoar unde se putea fuma si toate
ferestrele erau deschise. Geamurile acelea culisante prin care
scoteam capul si o mana pentru ne lua la revedere de la cei dragi
ramasi acasa cand era rost de vreo calatorie.
Trenul
incepe sa franeze. Apar blocuri, magazine, ce repede am ajuns la
Ploiesti. Urmeaza Breaza si de aici urca spre munte. Vedem Sinaia, cu
renumita gara monument istoric si coboram in statiunea Busteni.
Ne bucuram
de stratul de zapada considerabil proaspat depus si pornim o plimbare
pe trotuarul ce margineste drumul national unu, cu multe opriri
pentru joaca in zapada. Cel mic, bucuros de vederea zapezii, asemeni
unui tractoras escaladeaza troienele facute pe margine de utilajele
pentru dezapezire. Varfurile muntilor se arata intr-un tablou
fantastic dezvaluind printre nori crucea de pe Caraiman.
Apreciem
autoritatile pentru pasarelele pietonale construite peste drumul
national si trecem pe cealalata parte a acestuia departandu-ne de
zgomotul centrului. Atmosfera este cuprinsa de liniste. Drumul urca
incet spre padure, trecem pe langa colegiul Ion Kalinderu si el
cufundat in linistea zilei de duminica. Ne plimbam alene si ne
bucuram de aerul curat si tare de munte. Iese timid si soarele. Este
frumos si bucuria zapezii continua udand pe rand manusile,
pantalonii, bocancii si apoi ciorapii. Dar nu me intereseaza, pentru
un moment continuam sa ne bucuram cautand baza partiei Kalinderu.
Gasim locul
si constatam cu fericire ca nu este aglomerat. Un frigider imi face
cu ochiul. Este momentul sa bem o bere, ceea ce se si intampla. Gasim
o masa la o terasa unde halim la repezeala cativa carnaciori prajiti
cu grija acasa dimineata, iar cel mic savureaza o ciocolata calda. In
ragazul aparut studiez coada pentru telescaun si trag concluzia ca
este exact momentul pentru a urca in capatul inalt al partiei. Stiu
eu ca doar de acolo se vede frumos Busteniul. Scoatem cinci zeci de
lei din buzunar si iata-ne plutind cu talpile cativa metri deasupra
falnicilor brazi de la marginea partiei. Nu peste mult timp
desmierdam ochii cu o imagine superba.
Vizitam si
carciuma de aici unde gasim de toate: bere nefiltrata, pungi de
plastic goale, calorifere calde, banci si mese cu duiumul. Pai pentru
gatul capitanului o bere alba nefiltrata si rece, pentru junior doua
pungi goale sa le interpunem intre piciorul proaspat sters de
umezeala si bocancii uzi, iar pentru mami o cafea. Rezolvate fiind
toate cele de mai sus, cu chef de sanius coboram putin spre un loc
amenajat ce parea derdelus. Banuiala se confirma, este un derdelus
destul de bine amenajat unde gasim si sanie de inchiriat. Zece lei,
pentru o distractie de milioane. Platim si iata-ne aliniati la start.
Ne simtim din nou copii si noi cei mari, uitam de problemele
cotidiene, bucurandu-ne de aceasta zi frumoasa. Saniuta zburda la
vale si mai greu la deal. Placerea distractiei intra usor-usor in
conflict cu o foame venita si ea de undeva. Calculam programul si
decidem ca este momentul sa pornim spre baza dealului pe care este
amenajata partia. Predam sania si ne indreptam catre telescaun, cu
care coboram admirand acel frumos care ne inconjoara de peste tot. La
plecare ochisem preventiv cateva restaurante prin centrul
Busteniului, asa ca incercam unul dintre ele, care a parut cel mai
potrivit dupa consideratia noastra.
Se
dovedeste a fi o alegere foarte buna si dupa ce potolim foamea si
setea pornim agale spre gara. Avem destul timp pana la sosirea
trenului care trebuia sa ne duca spre capitala, asa ca gasim o
streasina de la care atarna o multime de turturi si pornim un concurs
rapid de ochit cu bulgari.
Minutele
se scurg cu repeziciune si aflam ca trenul are o mica intarziere.
Asteptam, asteptam si il vedem in zare serpuind. Ocupam confortabil
locurile in vagon si tragem cateva concluzii ca si impresii de
calatorie, printre care ne gandim si la alte planuri de plimbare pana
ce somnul il doboara pe cel mai tanar dintre noi.
Am
calatorit cu bine si pe inserat agungeam acasa obositi si fericiti cu
gandul ca vom mai repeta aceasta excursie de iarna la sanius.
