Delta Dunarii, pentru unii un vis, pentru altii o destinatie exclusivista de vacanta iar pentru cativa leaganul unei copilarii frumoase cu toate greutatile impuse de acest tinut neprimitor la prima vedere. Cu toate acestea, pentru cei ce iubesc salbaticia naturii nemodificate de om spre comfort, locul reprezinta o alinare a stresului cotidian in perioadele de vacanta iar pentru localnici o sursa de venituri care sa asigure un trai mai bun chiar si pe timpul iernii. Sau asa ar fi trebuit sa fie. In anul 2005 am ajuns pentru prima data pe drumurile de apa ce strabat intinderile de stuf si padure ale deltei, poposind la Sulina ca turist incepator, dar pasionat de navigatie si camping. M-am indragostit pe loc de acest taram, dupa ce gazda de atunci, nea Dionisie, localnic angajat al serviciului vamal, care stia bine locurile ne-a dus la un pescuit pana mai incolo langa Cardon, cu barca lui de tabla. Acesta a fost impulsul pentru nenumarate activitati in rezervatie, studii si cercetari pe aceeasi tema.
Doar norocul a fost responsabil pentru ca peste putin timp, pe plaja satului 2 Mai din Constanta, la ceas de seara sa intalnesc un motociclist venit sa traga un chef la mare. Langa focul de tabara am povestit printre altele despre Delta Dunarii cu cel ce avea sa sa imi ramana bun prieten peste ani si ani, alaturi de care aveam sa hoinaresc pe majoritatea canalelor marginite de stuf.
Ajunsi la Bucuresti ne-am organizat la o bere pentru a pune bazele unei expeditii marete in frumoasa delta, asa cum ne promisesem. La masa ne-am pus cativa iubitori de aventura si simpatizanti ai cararilor de ape. Eu care aveam in posesie o barca din fibra de sticla achizitionata de la un pescar din Galati, Cristi care avea o barca pneumatica si prietenul meu Razvan poreclit Legendarul (nu intamplator) care nu avea barca, dar gasise o lotca traditionala din lemn de inchiriat, undeva in Mahmudia. Schitam traseul si pe negandite iata-ne cautand pe domnul Gelu sa ne dea barca lipsa la echipaj.Vaslind alene la vale acesta aducea la locul de lansare, lotca ce avea sa ne coboare peste cativa ani pe Dunare din Germania pana la Marea Neagra la vasle, dar noi nu stiam asta atunci.
Domnul Gelu nu este localnic, este venit in delta din Ploiesti unde, asa cum a povestit, avea o afacere in domeniul reparatiilor auto pe care a vandut-o impreuna cu tot cu spatiile in care functiona. A cumparat un teren si doua barci din lemn pentru a plimba turisti. Afacerea a mers bine, astfel ca domnul Gelu si sotia se bucura si astazi de aprecierea celor gazduiti. Lansam toate barcile la apa pregatindu-ne pentru a porni pe un traseu pe care, fara sa stiu atunci, in mare parte il voi parcurge peste doisprezece ani in compania altor buni si dragi prieteni.
Ne desprindem pe rand de malul Mahmudiei si vaslim agale la vale. Blocurile de pe scurta faleza a portului raman in zare si noi trecem pe langa fosta balastiera. Vaslele lipaie ritmic apa in timp ce noi ne gandim la vremurile in care benzile transportoare alergau grabite cu miile de tone de dolomita in spinare, aducand materialul catre concasoare uriase ce duduiau pline de praf. Astazi este liniste. Locul arata parasit. Bratul Sfantul Gheorghe este aproape pustiu si noi pornim motorul. Punem “masina inainte” cu turatie de relanti pentru a ne bucura de peisaj. In Delta Dunarii a te grabi este ca si cum ai vrea sa vezi un film frumos la televizor deruland pe repede inainte. La final nu poti povesti nimic din subiectul filmului, dar te poti mandri ca l-ai vazut. Asa se intampla astazi. Apele de odinioara linistite sunt tulburate in fel si chip de barci imense impinse de motoare cu o putere enorma ce poarta pe canalele zapacite de zgomot turistii care vad filmul Rezervatiei Biosfera Deltei Dunarii pe repede inainte. Ajunsi acasa, acestia vor povesti mandrii prietenilor ca au facut o excursie minunata in Delta si s-au plimbat cu barca. La intrebarea: “Ce ati vazut frumos in Delta?” nu pot raspunde mai mult decat: “Multa apa, multa apa si ceva salcii”. Chiar si acestea sunt din ce in ce mai putine, urmare a exploatarilor fara noima din timpurile actuale.
Pe negandite, cu un ochi la o pasare ce sta cuminte intr-un picior pe-o cioata, cu altul la vegetatia salbatica, ne apropiem de jumatatea drumului spre satul Sfantul Gheorghe, chiar cand se da spre amurg. Hoarde imense de tantari vor iesi la atac, astfel ca momentul trebuie sa ne prinda cu cortul pus. Alegem o plaja mai deschisa stiind ca tantarii iubesc vegetatia abundenta si lipsa curentului de vant, unde acostam. Ridicam tabara la timp pentru a ne putea apara de atacul furios napustit dupa disparitia soarelui. Odata cu lasarea completa a intunericului forta micilor zburatoare agresive slabeste si noi incropim un foc din cateva uscaturi adunate de pe mal. Stam in jurul focului spunandu-ne glume, razand pentru deconectarea de la stresul orasului. Nici unul dintre noi nu banuiam atunci ca peste zece ani ne va fi interzisa instalarea cortului. Odata cu aceasta lege care a oprit camparea in rezervatie numarul pescarilor a scazut dramatic, asa cum a scazut posibilitatea de a vizita in tihna si liniste Delta Dunarii. Astazi, in anul 2021, camparea se mai poate face, inca, doar cu frica unei amenzi si gustul amar ca un cort este gasit vinovat a face mai mult rau decat constructiile haotice saltate peste tot pe unde s-a putut, sau ca plimbarea prin rezervatie in caiac poate dauna mai mult decat alergarea unui turist intr-o singura zi de la Tulcea pana in Letea, fortand sutele de cai putere montati la spatele imenselor salupe – autobuz.Dupa o noapte petrecuta intr-o liniste de basm, am iesit dimineata intr-un tablou cum numai Delta este capabila sa il ofere.
Pornim mai departe spre locul unde apele Dunarii se arunca in bratele Marii Negre. Satul Sfantul Gheorghe se arata timid pe malul stang al bratului cu acelasi nume. Acostam langa pontonul Navromului intre niste tufe de vegetatie. Ne bucuram de peisaj sub un soare prietenos, fara sa ne gandim nici o clipa ca peste doisprezece ani aveam sa intram intr-o marina moderna facuta cu fonduri europene si foarte aglomerata, cu locuri rezervate, in care ca turist nu prea ai unde sa opresti pentru o mica aprovizionare si o bere rece. Carciuma din sat este neschimbata. Are aceeasi curte cu intrari pe ambele parti, bere rece sau o cafea, imediat langa noua marina
Echipajele pornesc spre sat unde se racoresc cu cate o bere rece. Curgem apoi cu Dunarea si punem corturile chiar in locul unde apele dulci se impletesc cu cele sarate. Se simte o energie de poveste. Savuram tabloul zugravit de natura in lumina alba a lunii. Printre razele-i blande, dezbracati in pielea goala, facem o baie simtind sentimentul de totala libertate. Aveam sa revin dupa ani si ani in cest loc si sa il gasesc total la fel. Poate ca este singurul loc din delta Dunarii care nu s-a schimbat niciodata de la prima vizita si pana in prezent.
Ziua urmatoare parasim malul si apucam spre Sulina, urmand canalulCordon Litoral, care acum pe harti poarta denumirea de Canal Tataru. Acest drum care leaga doua importante statiuni ale deltei a fost din totdeauna aglomerat. Localnici cu treaba, turisti in trecere, si pescari la rapitor deopotriva, se inghesuie aici. Stim ca apa tine bine stiuca, asa ca la intersectia cu canalul ce duce in lacul Rosu acostam pentru a incerca norocul. Acesta ne surade si in scurt timp cateva stiuci se alatura unor salai in juvelnic, cu totii pregatiti sa ne ofere o cina traditionala pe cinste. Astazi asa ceva nu mai poate fi posibil. Legile date de Administratia Biosferei Delta Dunarii nu mai permit retinerea stiucii, salaului, sau a crapului nici pentru o masa pregatita si servita in fuga la malul apei.
Luam o amintire fotografica din turnul de observatie si continuam spre destinatia finala a zilei. In vremurile vechiului regim de guvernare al tarii, in zona rezervatiei Delta Dunarii au fost amenajate mici foisoare de lemn inaltate pe structuri metalice menite sa serveasca la observarea si fotografierea pasarilor. Autoritatile vremurilor moderne nu au acordat importanta acestor lucrari, asa ca astazi doar patru tevi infipte in nisipul de pe marginea canalului ne amintesc de locul unde cu aproape doisprezece ani in urma faceam o frumosa fotografie de la inaltime. Campam la Sulina pe finalul zilei, in canalul ce trece prin apropierea plajei, chiar langa podul rutier. Aranjam tabara dupa care pornim intr-o scurta vizita prin cel mai estic oras din tara noastra. Acesta este intr-o rapida si continua dezvoltare. In anul 2005 cand am pasit pentru prima data aici, la pontonul unde acosteaza vaporul pentru pasageri erau o sumedenie de carute care asteptau pasagerii cu bagaje mai multe, cateva carucioare trase de oameni pentru lucruri marunte si un tractor cu remorca pentru cele mai mari dintre ele. Pe straziel pline de praf se invarteau doua-trei masini ici colo. Localnicii inchiriau casele turistilor pe perioada verii pentru un venit suplimentar care sa le asigure trecerea mai usoara peste iarna. Acum o puzderie de pensiuni se intrec in a prezenta oferte clientilor. Taxiurile transporta bagajele care odinioara erau purtate de carute. Faleza este pietruita cu dale din beton. La capatul acesteia exista statie pentru reteaua de microbuze care face legatura cu plaja. Si aici dezvoltarea turistica a facut sa apara cateva terase langa un esafodaj din lemn ce serveste ca promenada spre mare.
Revenim in tabara la timp pentru a pregati pestele care era mai mult cu cativa salai destul de marisori, semn ca locul avea si potential piscicol, nu numai peisagistic. Desfatam papilele gustative cu fileuri trase din ei si din bibani, totul tras la tigaie in ulei. Niste rosioare alaturi de carasi prajiti si ei, au completat meniul pescaresc. Dimineata incet-usor, strangem tabara si dupa o scurta oprire pentru aprovizionare si o bere rece la cheul din fata orasului, trecem bratul Sulina pentru a intra in Canalul Cardon. Aici este pustiu si ne bucuram de singuratatea salbatica. Ajungem pe sub podul rutier pe care trece drumul ce leaga Sulina de satul C.A.Rosetti prin satul Cardon si ne indreptam catre Bratul Musura. Acesta este granita cu Ucraina, totodata in prezent marginea Uniunii Europene. Inainte de a iesi in Bratul Chilia gasim o frumoasa poienita in care acostam. Aici la capatul Romaniei linistea este deplina. Punem ceaunul in functuine, dupa care tragem o dusca zdravana de whisky.
Pescarii se pregatesc pentru atacul subacvatic, bucatarii isi iau rolul pe langa ceaunul instalat si seara se termina cu o veselie animata de cantece si glume langa un foc de tabara. Anul acesta, dupa un deceniu si un pic, incercam acest loc pornind pe acelasi canal Cardon, putin circulat si dupa ce viram la stanga pe canalul ce duce spre Periprava intalnim vegetatie submarina bogata. Acest canal trece pe langa satul Sfistofca apoi face legatura pe apa direct al fosta puscarie renumita intre anii 1964 – 1974 pentru represiunea detinutilor politici ai perioadei comuniste. Noi la prima intersectie trebuie sa cotim spre Bratul Musura. Aproape de bifurcatie vegetatia se indeseste foarte tare si canalul devine colmatat. Motorul se impotmoleste in desisul subacvatic si il opresc. Imi aduc aminte ca in urma cu cativa ani, am intrat cu lotca pe “Central” cum ii spun localnicii acestui canal, pana la Periprava, dupa puscarie. Aici, la varsarea in bratul Chilia, in digul de protectie a fost construit un stavilar care avea rolul de a bloca inundarea in cazul cotelor foarte mari ale Dunarii, prin returul apei spre interior. Modernismul a lovit si aici in ultimii ani. Am intalnit atunci un om in dreptul satului Sfistofca si l-am intrebat ce mai este pe acolo.
Mai sunt cativa oameni, ne-a raspuns batranul. A turnat francezul beton in calugar si s-a imputit apa in canal.
Francezul era un investitor care transformase vechile terenuri agricole deservite de puscarie in superbe crescatorii de stiuca, iar calugarul, denumirea populara a stavilarului. Amintindu-mi acest episod m-am gandit ca datorita imposibilitatii de curgere a apei, canalele s-au colmatat si nu vom putea ajunge prin Musura la Periprava. Totusi am insistat si dupa intersectie s-a deschis micutul canal de legatura cu bratul.
In scurta vreme intepam Bratul Musura si oprim la pontonul Politiei de Frontiera, amplasat pentru permanenta acolo de cativa ani. Politistul, tulburat din linistea lui ne cauta “nod in papura” la inceput, insa repede isi da seama ca stim despre ce este vorba prin zona si devine prietenos. Mai schimbam cateva vorbe si pornim la vale, dupa aproapedoispre zece ani, in cautarea locului salbatic ce ne trezeste atatea amintiri de poveste. Nu tarziu ne apropiem de capatul ce iese in Bratul Chilia. Malurile ce se arata sunt acoperite de vegetatie incalcita. Nu gasim nici macar un loc sa acostam pentru o pauza, dar sa mai stabilim si o tabara. Amintirile venite din trecutul acestui loc sunt impinse pentru moment de o dezamagire. Interzicerea pescuitului sportiv cu retinerea capturilor, precum si a campatului, a facut ca locurile de tabara sa nu mia fie ingrijite de pescari, natura facandu-si treaba a acoperit aceste oaze de distractie. Nu stim daca este bine sau rau, dar cum iesirea se vedea in zare, decidem sa continuam la deal spre Periprava. Malurile Bratului Chilia sunt pustii si neprietenoase ca in totdeauna. Oprim totusi langa un ponton pentru o baie racoritoare inainte de a vedea pontonul Politiei de Frontiera din Periprava. Dupa o scurta conversatie cu agentii aflati in serviciu intram pe canalul Cernovca, stabilind tabara intr-un loc foarte dragut si dupa cum stim renumit pentru pescuitul la crap. Aveam sa aflam a doua zi de la un localnic faptul ca aproape singurul loc de pescuit favorabil campatului era pentru ca dansul il intretinea in scopul activitatilor turistice in zona.
Periprava, dupa lunga vreme este neschimbata. Pornim de la locul de tabara prin spatele lacului Nebunu si intram in sat pe ulita principala. Acelasi praf fierbinte tine loc de pavaj. Putin inainte de Dunare, pe dreapta, este magazinul, fosta cooperativa de stat. Este inchis. Acelasi program cu pauza de pranz pana la ora 14.00 sta afisat pe usa. Ar fi mers o bere rece, dar nu se poate, asa ca intram in curtea bisericii, care este in imediata vecinatate. Gasim curata gradina si cladirea ingrijita, ca de obicei. Umplem sticla cu apa rece din fantana si ne potolim setea. Iesim si apucam spre celalalt magazin din sat, mai mult ca sa ne confirmam ca aici timpul sta in loc. Acelasi program, aceleasi usi inchise. La ora pranzului este foarte cald. In linistea care incremeneste peisajul totul dogoreste iar noi mergem la plaja satului pe malul lacului. Pentru a ne racorii. Este bine aici, timpul trece repede, insa dupa cateva ore de balaceala gandul ne revine la berea rece. Actionam in consecinta si iata-ne la umbra boltei de vita de vie din fata magazinului din capul satului, cu mult ravnitul lichid rece in fata. Ne pare bine sa gasim Periprava neschimbata, gandind ca in acest tinut special modernismul navalnic nu a avut curajul sa isi lase urmele cangrenoase.
In acest rastimp, cei ramasi la tabara au cules vreo doua galeti de scoici, asa ca sub seara ne bucuram cu totii de ceva traditional intocmai ca atunci, cu doispre zece ani inainte. Soarele apune si tantarii comleteaza tabloul. Cateva raze de soare bat in tenda cortului dand de veste ca trebuie sa plecam. De aici nu mai putem urma traseul parcurs in trecut. Atunci am intrat prin canalul Sulimanca in lacurile Merheiul mic, Merheiul Mare, Matita, apoi prin Canalul Eracle am iesit la Mila 23. Intre Merheiul Mic si cel Mare am tras la vasle dupa vechiul obicei al locului. Vegetatia bogata nu a permis folosirea motoarelor. Acum nu am reusit sa aflam starea lacurilor, astfel ca am ales sa urcam spre Chilia Veche, apoi spre Mila 23 prin Canal Pardina. Asa facem si sub un soare bland acostam, peste o vreme, la pontonul modualr din plastic facut de autoritatile publice cu ajutor de la Comunitatea Europeana. Legam barcile si debarcam surprinsi de forfota si zgomotul venit de pe mal. Linistea ce ne intampina odinioara pare sa fie o poveste frumoasa din cartea de istorie a locului. Munti uriasi de pietrisi isi arata inaltimile, un excavator isi misca bratul amenintator, parca intreg satul tremura de frica. Pasim in tot acest iures indreptandu-ne spre biserica Sfintii Arhanghel. Barul pe care il stiam inca exista, insa farmecul lui este ucis de cateva basculante uriase, care grabite ridica nori de praf duduindu-si motoarele puternice. Aflam de la un localnic, ce fericit sprijina o bicicleta, ca se modernizeaza reteaua de drumuri. Tot de la el aflam ca pe strada mare, nu departe, este supermarket. Aproape nauciti de aceasta apriga dezvoltare, mergem sa vedem.
Gasim un magazin modern bine aprovizionat, marginit de o terasa ingrijita si animata de o multime de flori viu colorate. Este momentul sa ne asezam sub o umbrela pentru a ne racori cu o bere rece. Onoram magazinul cu ceva cumparaturi inainte de a porni spre barci, apoi ne apropiem de linistea canalelor salbatice. Viram pe sub podul de beton ca sa intram in Canal Pardina spre Mila 23. Ziua este abia putin trecuta de jumatate, cce ce ne permite sa ne propunem in drum, o vizita in sat. Trecem Dunarea Veche si intram in micutul canal care ne duce in bazinul din spatele satului, unde cautam un loc pentru acostare. Cu mult timp in urma, avand tabara pusa pe malul opus am trecut apa doar pentru o mica aprovizionare si o bere in fuga la carciuma de pe faleza. Pasim acum pe un pavaj cu dale din beton executat generos pe majoritatea strazilor odinioara prafuite. Ajungem la strada principala desfasurata de-a lungul Dunarii. Incercam berea la aceeasi carciuma pe care modernismul a imbract-o in haine noi. Geamuri termopan, mobilier nou din lemn si un magazin generos aprovizionat intaresc imaginea unei continue dezvoltari ale locului.
Aflam insa de la doamna ce servea, ca odata cu dezvoltarea a crescut si nemultumirea localnicilor. Barcile mari cu motoare enorme au stricat si in continuare strica din frumusetea zonei. Timpul trece si ne impinge sa pornim spre Canalul Caraorman. Gasim un loc bun si intindem ilegal corturile pentru ultima noapte de odihna in aceasta tura. Peste canal, echipajul unei dragi ce lucreaza la drumul comunat numarul 7, ce face legatura satului Caraorman cu satul Crisan forteaza un aparat de radio din care rasuna muzici de tot felul. Noi stim drumul ca fiind fara circulatie de pe vremea vechiului regim comunist, doar cate-o caruta mai trecea canalul din cand in cand cu bacul rudimentar improvizat. Autoritatile au decis insa modernizarea lui, acesta fiind motivul vacarmului din zona. Am aprins si noi un foc, am pregatit cateceva de mancare si in compania nelipsitului roi de tantari ne-am bucurat de ultima seara a acestui raid sub cerul instelat. Urmatoarea zi urma sa scoatem barcile pe la Murighiol si sa mergem spre casa. Sub acest senin, langa un pahar cu vin, imi vin in minte imagini ale deltei din diferite momente cand am batut canalele sale, unele mai mult umblate, altele mai putin. Aceasta zona a Caraormanului urma sa fie poate, polul dezvoltarii, daca vechiul regim putea continua ceea ce incepuse. In capatul canalului insa, zac acum parasite, un port, ruinele fabricii de prelucrare pentru siliciu a nisipului din grind, care nu a apucat sa porneasca niciodata, blocurile unde urmau sa locuiasca cei ce ar fi muncit in acesta si un sat trist care cu siguranta din prisma dezvoltarii a avut ghinion. Pe o latura a portului, langa indicatorul pe care sta scris in limba rusa “Satul Caraorman”, autoritatile au construit un minuscul debarcader, instabil si prea putin folositor, dar care a facilitat cheltuirea unor fonduri publice, probabil “in beneficiul nimanui”.
Folosim noaptea pentru o odihna buna si iata apoi pe aragaz un ibric din care o aroma de cafea vesteste o buna dimineata. Strangem tabara, curatam temeinic locul si pornim pe canalul Litcov, lacurile Isac si Uzlina spre Murighiol. Pe acest traseu rezervatia arata in toata maretia dezastrul produs de explozia turismului de o zi si nu numai. In zona apa fierbe sub imensele barci propulsate de motoare mult prea mari. Vitezele de deplasare ale acestor “autobuze acvatice” in totala antagonie cu frumusetea locurilor prin care unbla. Aproape de satul Uzlina devine chiar anevoioasa deplasarea. Impinsi de dezamagire, cu privirea la constructii uriase dinj OSB, care placate frumos la final vor arata ca imense si atragatoare pensiuni, ne grabim sa parasim tinut odinioara ceva mai frumos. Intelegem ca pasarile nu mai pot cuibarii pe malurile spalate de valuri gigantice ridicate si de accea nu le mai vedem purtandu-se cu gratie la marginea canalelor, cum eram obisnuiti cu vreo zece ani in urma. Ajungem la Murighiol si punem capcompas pe gura canalului ce iese din micutul port care acum nu mai seamana cu nimic. Ochim un loc pentru acostare si legam barca aproape de o rulota, dupa ce solicitam ingaduinta prorietarului. Acesta mirat ne spune in timp ce priveam siderati la puzderia de barci iesind ca niste meteoriti incarcate ochi cu turisti care pareau ca nu stiu de ce se afla acolo: - Or sa va bage o gramada de apa in barci! - Nu este nici o problema, oricum iesim si le vom usca acasa!, raspund eu cu vocea gatuita de mixtura nervi-dezamagire. Impinsi de valuri, cu toate lucrurile plutind in barci, reusim sa vedem totul pe uscat.
Meteoritii imaginari cu motoare de peste doua sute de cai putere continua sa mugeasca pe la spatele nostru, inspumand apele Dunarii. Gasim bere rece la terasa locului unde era amenajata rampa betonata. Ne bucuram ca ne putem racorii si dam gata cate doua de fiecare. Strangem totul pentru drum si cautam o toaleta la terasa dadatoare de bere rece. O gasim, dar aflam ca este incuiata si nu poate fi folosita. Motivul este cutremurator. Il auzim rostit cu nonsalanta de vanzatoarea vizibil iritata de insistenta noastra de a elibera ceea ce a ramas din berea primita de la dansa, nu degeaba ci contra cost: - Este aglomerat si lumea face murdarie. Nu are cine face curat in toalete. Pare ca este ultimul lucru pe care ne doream sa il auzim in aceasta Delta Dunarii lovita de modernism, ceea ce ne si propulseaza spre Bucuresti. La Ovidiu urcam pe Autostrada Soarelui si privind marcajele rutiere imi vine in gand ca locul de unde tocmai am plecat nu este delta pe care o iubesc eu. In amintire imi sta imaginea vazuta in ultima zi pe Dunarea veche in zona Uzlina, cand intorcand capul, din lotca mea Legenda Deltei, am vazut o gramada de somoioage de spuma albe ridicate de barcile naravase care veneau parca disperate din spate alergand ca in filmele cu Rambo, intr-un atac al modernului peste linistea trecutului. Aceasta este o delta lovita si crunt ranita de un dusman perfid ce nu poate fi oprit. Un dusman care lasat liber poate distruge orice mai repede decat poate construi, poate fura mintile oamenilor intunecandu-le gandirea, poate lua libertatea sau sterge pentru totdeauna demnitatea. Probabil ca il recunoastem cu totii din descriere. Este desigur banul, cel care a favorizat decimarea resursei piscicole prin braconaj, care a distrus peisajul naturii prin exploatari necontrolate ale padurii si altor resurse si a terminat linistea canalelor Deltei Dunarii
