De ani buni de zile, in excursiile de o zi facute la Oltenita ne-a incantat ochiul orasul de peste Dunare. Tutrakanul, emana un farmec aparte cu care a insamantat curiozitatea de a-i face o vizita. Tot mai mult ne-am apropiat de Oltenita, in timp rapidele plimbari cu motocicleta la malul fluviului fiind inlocuite de activitati mai lungi impreuna cu noi prieteni stabiliti in zona, sau iesiri cu barca pe malul Romanesc. In lumina apusurilor de pe apa vechiul Turtucaia devenea tot mai incitant. Samanta gandului de a-l vizita cu pasul a incoltit, a crescut si a devenit atat de mare incat a reusit sa ne faca sa punem in aplicare.
Alegem un week-end cu prognoza meteo buna si dansand pe valuri pornim sa descoperim misteriosul orasel bulgar. Legam barca la pontonul portului si urcam pe cheul inalt, acum si mai greu accesibil datorita cotei scazute a Dunarii. Afara este o caldura sufocanta, normala de altfel pentru luna august in care ne aflam. Apucam pe prima strada paralela cu albia si in cativa metri suntem in poarta atelierului ce fabrica ambarcatiuni de agrement. Am fi aruncat o privire, dar este sambata destul de tarziu si este inchis. Tinem dreapta urcand in oras. Ne intampina cu farmecul deosebit, asa cum ne asteptam. Strada este pavata cu piatra de cariera peste care din cand in cand mai trece cu viteza redusa, rascolind praful, cate o masina
Inaintam fascinati de atmosfera si vedem in curti cateva lotci traditionale din lemn, multe iesite la pensie pe post de decor, dar si cateva in curs de restaurare intr-un atelier bine ingrijit de un om harnic. Cele cateva genti pe care le avem pe umar ne indreapta atentia sa visam la un loc de cazare.
Foarte aproape, acest vis devine realitate. Pe stanga strazii un hotel nu prea mare cu un restaurant ingrijit la parter, ne pune piedica si oprim. Cu bucurie aflam ca sunt trei camere in care putem ramane o noapte. Nu este nevoie sa negociem pretul deoarece ni se ofera corect de la inceput, asa ca acceptam pe loc si scapam de incomodele genti. Suntem pregatiti pentru o tura de bere rece, motiv pentru care urcam in terasa de la etaj care ofera o priveliste de vis catre Dunare si gura de varsare a Argesului. Dupa respectiva bere, simtind ca este ora sa incercam produsele bucatariei, alegem sa ramanem la masa.
A fost o alegere foarte buna, preparatele din peste proaspat, ciorba si prajeala, au fost la mare inaltime, facandu-ne satui si gata de plimbare. Parasim localul mergand in dreapta spre plaja unde stau acostate barcile localnicilor. In drum ne atrage atentia un centru pentru activitati turistice, oarecum in constructie si dezvoltare. Pe un rastel stau cuminti trei caiace. Continuam si dupa ce trecem rapid in revista barcile urcam pe cealalta iesire a locului, urmand strada la dreapta. Cativa oameni stau pe trotuar si mananca dintr-un crap mare facut pe jar. Pare ca se relaxeaza sambata seara, dar nu, nu sunt chair la relaxare. Prin usa unui garaj se zareste un alambic pentru distilat alcool. Unul dintre ei stie bine romaneste si ne intreaba de unde suntem. Este bucuros ca poate afla vesti de pe malul romanesc. Ne spune ca are cativa veri in Oltenita apoi ne ofera un rachiu de caise, direct de la sursa producatoare. Gustam licoarea, hotarati apoi sa acordam nota maxima, taria fiind potrivita iar aroma, cea mai buna aroma de caise fiind pastrata.
Uram de bine si de spor, apoi continuam pe aceasta strada pana cand facem stanga spre susul orasului. Tutrakanul este format pe o colina inalta avand baza la malul apei de la care stradutele serpuiesc spre varf. Remarcam destul de multe cladiri abandonate. Prea putine sunt vizibil proaspat renovate, iar constructii noi nu se arata aproape deloc. Intr-o intersectie larga, pe stamga, o casa veche cam de darapanata isi arata o fereastra deschisa spre strada. Din spatele perdelei se aude un glas cu vorba romaneasca ce ne intreaba de unde suntem, apoi se arata o doamna trecuta de a doua tinerete dar cocheta si vesela. Vorbeste romaneste perfect si se bucura la randul ei sa afle ce mai este nou pe langa malul nostru. Si dansa are cativa veri prin Romania. De unii a aflat ca au murit, de ceilalti nu mai stie nimic. Ne spune ca de multi ani nu a mai fost in Romania, de cand mergea un vaporas care trecea pasageri intre maluri. Ne arata la o aruncatura de bat scoala mare si se destainuie ca o cheama Nadia, “ fata cu parul lung care acum nu mai este”, fosta profesoara. Luam ramas bun de la doamna Nadia, apoi pornim sa ratacim in continuare pe strazi.
Orasul sambata dupa amiaza se scalda intr-o liniste blanda. Gasim un izvor cu apa rece, unde poposim sa ne racorim. Parte din echipa bea zdravan apa inainte sa vad indicatorul primariei pe care scrie ca apa nu este potabila, dar nemaifiind nimic de facut de-acum, trec aceasta la secrete, in incercarea de a nu semana panica. Dupa o noua repriza de parcurs prin inima orasului, setea isi facea simtit efectul din ce in ce mai aprig asa ca se impunea gasirea unei rezolvari, aceasta contand desigur in noroc. Avem si de aceasta data. Gasim un magazin destul de mare cu ce ne trebuia noua la rece si un parc in fata, din care putea fi admirat in voie apusul ce urma sa se arate in scurt timp sub malul romanesc. Desfacem sticlele, pentru a ne bucuram de cateva clipe de relaxare in timp ce punem setea la punct.
Seara isi face loc pe nesimtite, iar noi continuam plimbarea pana in capatul orasului pentru a reveni prin parcul “Danube Park”. In intunericul serii, acum straluceau puternic luminate localurile cu terase imbiand la o masa de seara. Noi nu reusisem sa gasim un bancomat, asa ca in lipsa banilor fizici incheiem seara pe terasa hotelului unde primisem gazduire si care a acceptat plata cu card bancar. Odihna a venit foarte bine, in camera gasind un pat confortabil ce a asigurat un somn adanc pana in dimineata zilei urmatoare, cand fluviul ne-a intampinat linistit, cum il stim, sub soarele de vara ce promitea o zi torida inca de dimineata.
Bem cate o cafea, servim cate trei gogosele cu gem la micul dejun, timp in care facem plan de plimbare pana la Popina, trei zeci de kilometri mai la aval, unde stim un restaurant numai bun pentru masa de pranz. Intr-un bidon curat recuperat de pe plaja asiguram o rezerva de benzina, mai dam o raita prin oras unde gasim fericiti bancomatul care ne pune cateva leva in portofele. Dezlegam barca si pornim la vale saltand pe valurile ridicate de un vant de vreo zece noduri, care se iscase intre timp. Apa calda a Dunarii ne inspira la o baie, drept urmare imediat ce ajungem in dreptul insulei Ostrov acostam si ne bucuram de apa. Drumul pana la Popina l-am parcurs ingreunat de vantul din fata, valurile spulberate racorind deseori echipajul. Am ajuns la hotelul cu piscina la timp, exact cand vedeam la orizont in aval un front de ploaie care se apropia amenintator.
Alegem o masa la adapostul unei copertine a terasei uitandu-ne pe meniurile bucatariei in asteptarea iminentei ploi de vara. Dureaza doar vreo cateva minute pana ce natura isi arunca stropii de apa peste cei adunati duminica la odihna si distractie risipindu-i indata. Noi comandam ceva de mancare si asteptam sa treaca, ceea ce se intampla doar dupa inca o repriza venita cu mai mare putere. Nici nu ne-am dat seama cand malul romanesc a disparut intr-o ceata alba, vantul napraznic zguduia terasa, in timp ce noul val de apa se napustea din cer asupra noastra. Totul s-a terminat repede si la fel de brusc cum a inceput, odata cu mancarea noastra de pe masa. Avand in consideratie ora destul de inaintata pentru distanta ce trebuia urcata, ne grabim sa ne imbarcam la bordul ambarcatiunii care ne purtase pana aici, dezlegam parama de la mal si pornim alert la deal, dupa ce completam benzina din rezervor cu cea din bidonul de rezerva. Vantul a cazut la zero si apele batranului fluviu s-au linistit facand deplasare mai rapida si ma placuta.
Presati usor de timp, acceleram ceva mai tare fara sa ne gangim ca aceasta actiune va aduce un pic mai tarziu partea cea mai palpitanta a acestei aventuri de week-end. Ne bucuram de peisaj si de placerea navigatiei pana la momentul cand o ideie ne impinge sa verificam nivelul combustibilului. Realizam pe loc pericolul de a ramane fara propulsie in acel pustiu, duminica tarziu si reducem imediat turatia motorului. Viteza scade proportional. Cautam cu mintea posibile solutii de rezolvare a unei probabile pene de combustibil. Nu sunt prea multe, asa ca cea ma buna solutie pentru un moment ramane sa incercam sa ne abatem gandul de la problema in timp ce continuam sa urcam Dunarea cu viteza redusa si cu increderea in norocul nostru.
Vremea se scurge si o data cu ea, in timp ce nivelul din rezervor scade alarmant, emotiile echipajului cresc dramatic. In ultima raza de lumina, cu ultima picatura de benzina, reusim sa acostam bucurosi din nou pe plaja din Tutrakan. Gasim ajutor de la un om de bine caruia ii mutumim inca o data pentru gestul sau frumos de a ne duce cu masina la o benzinarie in apropiere. Rezolvam procedurile graniceresti, dupa care ne desprindem de mal cu destinatia Romania. Navigam prin noapte cu atentie marita si in scurt timp acostam la pontonul politiei din Oltenita pentru o ultima verificare, inainte de a scoate barca pe caruciorul ei. Fix la miezul noptii eram acasa la Bucuresti, putin obositi, dar cu multe amintiri frumoase, cu cativa prieteni noi facuti peste Dunare si cu bateriile incarcate pentru o noua saptamana de lucru.
